Îi dau dreptate lui Viorel Mureşan, cel care scrie cuvîntul de însoţire pe coperta a patra a reeditării interviului luat de Vasile Gogea Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, la Bucureşti, în aprilie 1990: „Genul publicistic al interviului nu este întotdeauna şi unul efemer”. Probă incontestabilă, Voci în Vacarm: prima ediţie, Eikon, 2010; a doua, Eikon, 2013. Depinde de greutatea temei. Or, tema e răul comunist (chiar dacă afirmaţia ar fi taxată incorect politică), mai rău decît oricare altul. Mai rău decît răul fascist. „Moartea e un meşter german”, scria Celan, presimţind-o. Moartea în Gulag a fost meşter sovietic, mai priceput. După ce a aflat proporţia crimelor a lui Stalin, Fadeev, prim secretar al Uniunii Scriitorilor, s-a sinucis. Ca să susţină cauza, îi denunţase pe mulţi confraţi, ca opozanţi.
Vasile Gogea (om cu Dosar de Urmărire Informativă din hă-hăt ’75) trage cu puşca de soc a întrebărilor şi puşca ia foc de la uluitoarea energie (critică) a Monicăi Lovinescu. Atunci, în ’90, vehementa doamnă încuviinţa vacarmul ca marcă a democraţiei, corectată, cu vocabula lui Pierre Hassner de Virgil Ierunca: a democraturii.
Monica Lovinescu, o conştiinţă vie, agitată (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) formula tranşant: „Eu cred că vacarmul este inevitabil, nu mă plîng de vacarm. Cred că apariţia unor intelectuali care se ocupă, în sfîrşit, de societatea civilă, ţine aproape de miracol, cred că trebuie accentuat acest lucru: discursurile coerente se aud foarte bine şi în vacarm […]. Personal, aş vrea cît mai mult vacarm deocamdată”. Mai bine temperat, în felul celebrului clavecin, era Ierunca: „Nu-i mai puţin adevărat că există vacarm şi vacarm; […] este, totuşi, greu suportabil, ca în acest vacarm pozitiv, luminos, care ar fi un fel de răspîntie a dialogurilor, să auzi voci compromise pînă în ajunul Revoluţiei, să asişti la îndemnuri şi lecţii de democraţie primite de la consilieri intimi ai lui Ceauşescu”. Non-conformist constant faţă de alt tip de dirijare, Ierunca vedea deja că „lucrurile se complică, iar vacarmul îşi pierde din măreţia şi necesitatea lui imediată”.
Fără îndoială, după cincinale de supunere, de tăcere cu capul plecat sub Teze fără antiteze (Petru Ursache mi-a spus de multe ori: „E mai uşor să nu taci; greu e să taci”), vacarmul a fost catharctic. Imediat după „evenimente”, amfiteatrul era strada, piaţa publică. Masa de scris? Tribuna era mai importantă decît scrisul. Visul literar trebuia dat deoparte pentru veghe.
În vacarmul postsocialist, erau necesare voci ferme, cum afirma, „fără pesimism şi fără optimism, pur şi simplu obiectiv”, sociologul Vasile Gogea. Vocile celor morali-estetic sau estetic-morali, cum vreţi a spune, care să creadă în operă, dar şi în opera biografiei, la fel de greu de creat. Calitatea de om şi talentul, reuşita estetică nu sunt termeni opuşi. A spus-o şi Pierre Emmanuel, cînd a luat Premiul Academiei Franceze, dezmeticit după un puseu de febră roşie: „Opera mea nu înseamnă nimic dacă n-o semnez cu viaţa mea”.
Am sperat şi eu, şi Petru Ursache în revenirea la puterea dintîi a cuvîntului, a verbului. Cuvîntul care la început a fost şi care trebuia păstrat nemurdărit. Dar cine a profitat de vacarmul care i s-a părut benefic Monicăi Lovinescu? Nu vocile curate, ci cele compromise. „Omul, capitalul cel mai preţios”, a intrat în grija lui Ion Iliescu, liber-cugetătorul care aderase la religia PCR.
Soluţia bună: un tribunal al tăcerii, cu sentinţa nu alta decît: Taci o vreme, dă o vreme un pas înapoi; nu definitiv, o vreme numai; o legislatură, nu tăcere silnică, pe viaţă. Punctul 8 nu s-a realizat.
Discernămînt în vacarm? Ca să alegi corect trebuie să disociezi, să apreciezi corect. Şi nu în vacarm. Iar minciuna e mai uşor de tăinuit într-un vacarm care şi amorţeşte, şi orbeşte.
La 25 de ani de la „evenimente”, vacarmul nu mi se mai pare nici pozitiv, nici luminos (adjectivările lui Virgil Ierunca); se vede clar răul făcut de echipa de zgomote: urletele lui Brateş despre apele otrăvite de terorişti au acoperit rîsul cinic al lui Brucan. Au urmat aberaţiile strigate prin pieţe, isteria contra exilaţilor de voie ori fără voie, care n-ar fi mîncat salam cu soia, dar şi contra politicienilor istorici, trimişi la Antipa: „Boşorogii fără dinţi vor să fie preşedinţi”, demascările din balcoane. Petre Roman, jubilînd: „S-au demascat, s-au demascat!”, ca să se dea de trei ori peste cap şi să ajungă liberal, după ce-i devoalase pe liberali şi pe ţărănişti. Demascări şi măscări („Ne-aţi dat blugi/ Să ne faceţi slugi”, culminînd cu „Moarte intelectualilor”), încheiate cu votul din Duminica orbului.
Trebuia adus la PRO Tv Brucan francmasonul, pe care au mizat şi sovieticii, şi americanii, considerat „muzeu viu”, ca să-şi etaleze abundentele rememorări machiate sau Ion Gavrilă Ogoranu, luptător pe versantul de nord al Munţilor Făgăraş (m. la 83 de ani, în 2006), ca să-i înveţe pe tineri că brazii se frîng fără a se îndoi? Era nevoie de rechizitorii făcute de caractere, de conştiinţe, nu de atacuri calomnioase, crezute – şi asta-i trist – mai lesne decît în comunism. Impostura din ce în ce mai zgomotoasă a făcut prăpăd civic, destrămînd coeziunea socială, aşa cum face şi acum. Iar combinaţia dintre impostură şi ură a dus unde a dus: la România în stare de bardo, ca să uzez de parabola impresionantă a sociologului Nicu Gavriluţă. Din păcate, lecţia sa de anatomie a răului politic/ sociologic/ pseudo-cultural n-a avut atîta audienţă ca analizele tranzitologilor numind criza, în care ne afundăm, formulă de căutare.
Falsurile, erorile, nepriceperea guvernanţilor au fost acoperite de vacarmul pro roze şi de prognoze flagrant neadevărate. S-a strigat cît s-a strigat ceva cu h şi oţii şi altceva cu vinovaţii fără vină vor să se facă lumină. Însă lumină a făcut Burtică. Zice presa că a iluminat Piaţa Unirii şi Metroul, scoţînd 1 milion de euro anual. În vacarm, s-au făcut „reforme” devastatoare, de la distrugerea irigaţiilor (comuniste, ca şi porcii din fermele lăsate de izbelişte), pînă la înstrăinarea criminală a pămîntului românesc. Ni se pare glumă că premierul israelit a raportat în Kneset că, gata, s-a cumpărat România ca teritoriu de rezervă?
„Cadrele de încredere” ale emanatului, dînd din mînă şi din umeri, au avut o minoră problemă de adaptare, înainte de a-şi recupera scaunele. Cine ar fi depus atîta zel iliescist decît activul greu? Cine s-ar fi supus consemnului fostului prim-secretar de Iaşi decît turtele ideologice, de-a rostogolul prin partide? Şi ce bine au fost protejaţi agitatorii culturali marxist-leninişti, trecuţi la neotomism, ziarişti reciclaţi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, criticii militanto-angajaţi pentru literatură, nu realistă, ci realist socialistă.Opozanţii, „cei care destabilizează”, trebuiau puşi la colţ roşu şi au fost. Cu „elemente de încredere” s-a lansat distrugerea economiei. Repede, la 19 iunie ’90, s-a desfiinţat CSP (Comitetul de Stat al Planificării), ca să se planifice haosul. Maldărul de fier vechi al economiei ar fi blocat „Marea Reformă”. Echipei de impostori numiţi de Iliescu-Roman le-au urmat cei 15000 de specialişti emilieni. Vacarmul s-a sporit ca să nu mai înţelegem urmările ordonanţelor de tip „stolo”, sau „văcă”, iar uriaşul zgomot a fost produs de motoarele „magnificului crucişător” (mulţumesc, Radu Ulmeanu!), care, după Adrian Năstase, ar fi vîndut în ’92 (sub ce guvernare oare?) 15 vapoare pe 15 dolari.
O fi avînd minciuna picioare scurte (ne-am dezmeticit!), dar răul a fost făcut. Economişti, sociologi, analişti de bună credinţă au avertizat că de-structuranta, dez-organizata noastră tranziţie-tunel ne va duce cu capul în zid. Şi cîţi analişti preformataţi ca tocătura de hamburgher n-au lăudat „guvernul bocesc”, aşa cum îi spune un istoric avizat.
Da, s-a dorit ca vacarmul să fie năucitor, ca spaţiul public să fie ocupat de persoane inadecvate ca Becali, „războinicul luminii” ori ca Vanghelie. Ca să nu mai vorbim de cei „mici”: micul Titulescu, alias Ponta, micul Averescu, alias Diaconescu, dar şi mai micul Boc (şi nu la înălţime mă refer), alias „lightul de externe”, cum îi spune Goma, Mihai Răzvan Ungureanu.
În alte cuvinte, de ce să mai învăţăm istorie? Nu de alta, dar am afla că anticomunismul a fost furat de urmaşii direcţi ai comuniştilor, că fiii celor teleportaţi din URSS să construiască în România comunismul fac tocmai ei procesul comunismului, ca să ajungă la concluzia că Dej-Pauker-Teohari ar fi avut „faţă mai umană” decît Ceauşescu. Ca şi cum frica şi compromisul n-au pornit din perioada dej-paukeristă, cînd riscul puşcăriei a fost infinit mai mare.
Se vede mai limpede acum cît de imperios necesar e justiţiarismul lui Paul Goma, care n-a nuanţat, n-a relativizat. Vină colectivă? E vorba de altceva: de disiparea ei. Să fie securiştii ferice, liniştiţi că am fost de vină cu toţii. Lui Goma i s-a reproşat şi că a fost pecerist 3 zile, ilegaliştilor – nu.
Liviu Antonesei scrie în prefaţa trialogului Gogea-Ierunca-Monica Lovinescu: zgomotul şi furia au fost „nu doar polifonice, ci şi cacofonice”.
Avem un Havel, dar acesta e Goma, care e şi Soljeniţîn totodată. El trebuia să capete rol în polis. Ca „profesor de libertate”, cum l-a numit Eugen Ionescu, n-ar fi permis să fie confundat, cum constată Liviu Antonesei, „albul cu negrul şi cenuşiul cu un fel de roz bombon”. Sau roz-combinezon, dacă mă gîndesc la Nina Cassian.
Sunt mulţi profesori de libertate, dar unul este emeritus: Paul Goma. Cărţile experienţei sale direct biografice (şi numesc numai două, Gherla, unde a stat doi ani şi Patimile după Piteşti, docu-roman, ficţiune simulată) demonstrează fără drept de apel că literatura este, în ultimă instanţă, o chestiune de etică. Iar exilul lui Goma nu a încetat ca exilul lui Soljeniţîn. Pe Liviu Antonesei îl aprob iarăşi cînd scrie: „Poate într-un singur punct să se fi înşelat (cu trimitere la cele două voci în trialog), de fapt cred că au exagerat dintr-o foarte mare prietenie. Mă refer la compararea unui foarte important intelectual român cu Vaclav Havel. Fără a contesta valoarea intelectualului nostru, comparaţia e, totuşi, la fel de strivitoare ca şi cea produsă de el însuşi între Horia-Roman Patapievici şi Kierkegaard”.
Asaltul echipei de zgomote a trimis vocile adevărate (sintagma Monicăi Lovinescu) în exil interior. La şedinţele Alianţei Civice l-am văzut în fruntea trebii pe un arhitect, N. Vericeanu, care construise sediile PCR în cîteva judeţe; sediul PNŢ era năpădit de securişti. Într-o Alianţă Civică unită comunismul ar fi avut un opozant puternic. S-a spart. În ’90, preşedintele ne-a adus pulpe SUA cu gust de miel şi pensionarea masei de activişti. Emanatul şi-a protejat cu sîrg vechile piese din sistem. Ce să-i arestezi, cînd puteau fi mutaţi în diplomaţie? Şi aici trebuie să-i dau iarăşi dreptate Monicăi Lovinescu: „Eu pledez – îmi permit această sugestie – pledez, paradoxal, pentru existenţa unui partid comunist”. Care ar fi adunat pe faţă „organele”, nu să se fi infiltrat peste tot, cu ştiuta lor ştiinţă.
Am mai spus-o: reperele morale ale fiinţei au fost sfidate or marginalizate. Cum adevăraţii eroi nu sunt vocali, vocile curate au fost acoperite. Comunistofobii, ca părintele Gh. Calciu Dumitreasa, Ion Gavrilă Ogoranu, Vasile Paraschiv, părintele Iustin Pârvu, mor; comunistolatrii, chiar dintre cei tineri, căzuţi iarăşi în capcana utopiei rele, a binefacerilor egalitarismului într-un Paradis roşu foc, se înmulţesc. Lenin n-a fost îngropat, iar pentru Stalin, în Rusia tuturor posibilităţilor, biserica a propus beatificare. De la Gorbaciov cetire: „Teoria marxistă a prevăzut posibilitatea ca, în cursul edificării societăţii noi, să fie nu o dată nevoie să se refacă totul de la capăt”. La 13 ianuarie ’91, în aşa-numita „sîmbăta sîngeroasă de la Vilnius”, trupe speciale atacă Televiziunea. Se moare. „Bunul Gorby”, reformatorul îi ucide pe „naţionaliştii” din Lituania. Bilanţ: 15 civili ucişi, 650 de răniţi, o treime studenţi şi elevi. Închid paranteza. Aşadar, comunismul poate fi refrigerat, defrigerat şi servit ca hrană ecologică portocalie, eventual Chinese Mix.
Virgil Ierunca a aflat că i-a murit mama din mandatul returnat de poştă, cu menţiunea decedată. Cu mama Monicăi Lovinescu ştim ce s-a întîmplat din cartea cutremurătoare a Doinei Jela. După 10 aprilie, pînă în 24 aprilie, Monica Lovinescu a fost internată într-un Mouroir de la marginea oraşului. Radu Mareş, în „Acolada” de martie se opreşte să traducă acest cuvînt (cu Muritoare sau Loc de murit), dar scrie că ICR n-a găsit bani pentru deplasările la Paris ale Doinei Jela, că importanta donaţie a familiei Ierunca-Lovinescu (două case memoriale, două biblioteci, o discotecă, o bursă, timbrul literar de pe cărţile a trei scriitori) n-a fost de-ajuns; în schimb, pentru Nina Cassian, transatlantica, pe care Valéry Oişteanu o apelează „vacă comunistă” (cacofonia lui), ICR-ul găseşte parale multe.
Este limpede că ne deranjează şi amintirea victimelor, nerăzbunate prin condamnarea torţionarilor. B.O.R. are alte probleme decît recunoaşterea sfinţilor din închisorile comuniste, deşi a-i sanctifica e treaptă de urcuş haric… Sau nu vrem să întărim conştiinţa jertfei întru Hristos? Şi cum să-l beatificăm pe Valeriu Gafencu, Sfîntul Închisorilor, dacă nu ne permite fiul unui marxolog, în numele fandaxiei de cămaşă verde, boală moştenită de la tătîne?
S-a bifat în Parlament condamnarea comunismului ca regim sîngeros. Gata, rana s-a pansat, nu mai curge sînge. Ni se spune că martirii comunismului sunt nedoriţi în Noua Europă, care are nevoie de uitare, de iertare, de îndurare.
Injurii fără limite au fost proferate la adresa prezenţelor civice îndreptăţite să fie prezenţe civice. Fac vîlvă nonpoliticienii şi nonanaliştii politici, la întrecere cu nonscriitorii la ziar şi cu nonziarişti. O voce excesiv de răsunătoare este a Sandrei Pralong. Bunicul, generalul Budiş, a venit din URSS cu divizia trădătoare; nepoata – cu fondurile Soros. În Who’s who e trecut (certific exactitatea citatului) că are ca hobby vizitarea bisericilor. De profesie antreprenor social, îi acuză de stalinism (unde decît la televizor?) pe cei care vor condamnarea agit-propagandiştilor celei mai criminale ideologii. N-o fi ştiind că Lenin (vezi Opere complete X) telegrafia: „Împuşcaţi-i şi pe şovăielnici”.
Mai scrie Radu Mareş despre „monici” că „au fost evacuaţi într-o posteritate aflată pe o linie de garaj obscură, la periferie”. Democratura i-a învins. Vocile lor s-au estompat în vacarm. Iar vacarmul îngăduie, în continuare, manifestările răului.
Magda Ursache
Blogul lui MARIN IFRIM 