Dragoste şi poezie

Ioan Vasiu (portret)

Hunedoreanul Ioan Vasiu (n.1949) e până în prezent autorul a şapte plachete de versuri: Câmpiile de germinare (1984), Vis cu ochii deschişi (1988, reeditat în 2012), Refluxul iubirii (1994), Aruncând cu pietre după vânt (2012), Bolnav de poezie (2012), Caligrafii sentimentale (2013) şi Târziu în cuvinte (Eurostampa, Timişoara, 2014). Discursul poetic al lui Ioan Vasiu  –  avem sub ochi ultima apariţie editorială parvenită prin bunăvoinţa poetului  –  frapează, de la primul până la ultimul vers al cărţii, printr-o prospeţime imagistică pe care puţini poeţi de la Nicolae Labiş încoace au mai atins-o cu atâta acuitate. Acest poet de stirpe rară  are un simţ aparte al ritmului şi al fluenţei muzicale a gândurilor ce au la bază, ca în poemele orientale, îndeosebi în pantunul malaez, corespendenţele, analogiile şi paralelismele ce se stabilesc, cel mai adesea declanşator, între manifestările naturii surprinse în succesiunea anotimpurilor şi trăirile preponderent de dragoste, dar şi frământările morale ale poetului aflat într-o perpetuă stare de uimire paradoxală şi, implicit, paroxistică. Specia poetică predilectă şi de mare efect şi impact lectural este, neîndoielnic, elida pantunistică al cărei creator ar putea fi, după profesorul francez de literatură comparată Georges Voisset, poetul Jean Ricquenbourg (1863-1914) care a trăit în Indochina şi care a scris Cântecul panterei pe care-l reproducem într-o traducere care ne aparţine:

 

„Ca şi-altădată omul prin codru se-ntorcea./ De după lăstărişuri pantera-l urmărea.// În codru omul lemne întreaga zi cioplise./ Pantera ocrotită de crengi se odihnise.// E ora când la apă merg bivolii pe rând./ Le-aude omu-n vale talanga răsunând./ Pantera-şi vede umbra căzând crepusculară./ Tecu-şi zburleşte-a murmur coroana seculară.// Omul mergea şi teama deloc nu-l încerca./ Pantera crudă-n urma-i uşor aluneca.// Sleit de foame, omul se clătina un pic./ Pantera nu mâncase de-alaltăieri nimic./ În irişii panterei speranţa era clară./ Mergea agale omul spre masa lui de seară./ Omu-şi visa orezul şi-apoi să doarmă dus./ Pantera, urmărindu-l, îl şi vedea răpus./ Omul ştia că foamea n-o ostoieşti cu glume./ Pantera-şi spunea-n sine că-i bine să-l sugrume./ Orezul cald i-oferă la om delicii rare./ Mustind de sânge carnea de om e-o delectare”.

Ioan Vasiu se ipostaziază, până la identificare, în miracolele de fiecare clipă ale ambientului nesfârşit de unde o visează, cu o intensitate de-a dreptul androginică, pe femeia iubită în chip unic: „visez în fânul de abia cosit/ că ne iubim cum nu ne-am mai iubit// în bob de strugure răscopt visez/ şi-aş vrea la sânul tău să înnoptez// visez în floarea unui trandafir/ prin ochii tăi îmi place să respir// visez mereu, adeseori visez/ că te recit în şoaptă ca pe-un crez” (Visez). Distihul elidic e depistabil şi în crochiurile ciclului secund, Iubind în şoaptă, în care figura tutelară este comparaţia personificatoare: „nu eşti decât/ un lac/ ascuns sub flori/ în care/ se adapă/ ceru-n zori”. Sau: „cu poezia mea/ fără de leac/ aş vrea iubito/ asăzi/ să te-mbrac”. Ca şi: „am rămas iubito/ cu un crez/ pot în ochii tăi/ să înnoptez”. Alteori, după acelaşi procedeu, un catren în alexandrini e dispus/răsfirat grafic în 16 versuri scurte, parcă spre a-i atrage cititorului atenţia asupra fiecărui cuvânt sau sintagmă minimală: „au înflorit/ magnolii/ sub geamul tău/ iubito/ şi soarele/ îţi bate/ cu raze lungi/ în geam/ ne mustră/ dimineaţa/ că prea mult/ am bârfit-o/ când prin păduri/ de vise/ râdeam/ şi ne iubeam” (Ne mustră dimineaţa). Iubirea e pentru poet un sentiment complex şi contradictoriu, ca în aceste sonuri uşor argheziene: „în dragoste sunt ca un exilat/ ce-ar vrea să plece dar şi să rămână/ iar dacă plec mă-ntorc neapărat/ cu visul tău ţinându-mi de mână” (Exilat de bunăvoie).

O temă cardinală în cartea lui Ioan Vasiu e chiar tema poeziei pe care poetul o  concepe ca parte integrantă a firii de care n-o mai poate disocia, aşa cum nu-şi mai poate disocia nici iubirea şi nici nemărginita bucurie de a exista (E-atâta frumuseţe). Iubirea şi poezia sunt noţiuni interdependente şi ele se potenţează reciproc: „iubito te aştept să vii la noapte/ să mă-nveleşti în calme poezii/ amirosind frumos a mere coapte/ a sânziene şi a zori de zi” (Aşteptarea). Poezia poate fi la fel de rostuitoare precum firul ariadnic în labirint: „nisipuri mişcătoare/ sunt spulberate-ncet/ tăcerea ne-nveleşte/ în taină grijulie/ vorbeşte iar în versuri/ un visător poet/ şi-ţi dăruieşte-n noapte/ un ghem de poezie” (Anotimp de jar). Lumea e de neconceput în afara poeziei care facilitează în puritatea ei calea spre credinţă şi divinitate: „în jurul meu e-atâta poezie/ amurgul e un ghem imens de jar/ ce se rostogoleşte pe câmpie/ când toaca ploii bate tot mai rar//…// în jurul meu e-atâta poezie/ se-ascunde vântul prin păduri de fagi/ şi-aleargă toamna prin livezi zglobie/ iar ochii tăi căprui mi-s tot mai dragi” (Atâta poezie). Natura intermediază, prin poezie, iubirea celor doi îndrăgostiţi, iar iubita întră în joc simulând ignoranţa: „vântul îţi recită poezii/ însă te prefaci că nu le ştii” (Vântul îţi recită poezii). Aceeaşi splendidă natură ia parte sau se implică plenitudinal în spectacolul ocazionat de naşterea poemelor de dragoste:  „îţi scriu cu pana înmuiată-n crin/ şi-ţi mirui fruntea cu polen de maci/ mă oglindesc în ochiul tău senin/ tu plângi şi râzi şi mă răneşti când taci// îţi scriu acum cel mai frumos poem/ pe frunze ruginite de castani/ mereu te caut şi mereu te chem/ într-un tărâm mirific din balcani” (Îţi scriu). Poezia devine un mijloc propice de comunicare între îndrăgostiţi atunci când unul dintre ei e încercat de o stare de şovăială: „n-aş vrea iubito să te-ntreci cu gluma/ privind ironic propriu-ţi univers/ de nu-mi poţi da răspunsul tău acuma/ aşterne-l pe hârtie într-un vers” (Rechizitoriu). Tot poezia este aceea care spulberă negura din sufletul şi de pe ochii iubitei capricioase: „supărarea ta/ ca o floare/ de păpădie/ se scutură/ când versul meu / adie” (Maria). Poezie e un element nelipsit din ceremonialul iubirii mai mult sau mai puţin platonice: „mă-mpuşcai cu libelule pe-un imaş cu fân cosit/ eu îţi recitam poeme din amurg la răsărit” (Iubire sfântă). Actul scriitural devine pentru poetul îndrăgostit raţiunea sa capitală de a fi, chit că truda respectivă e una sisifică: „Creionu-i obosit de-atâta şters/ Scriu la căldura ultimului vers// Mereu dator, dar nicidecum sărac/ Scriu tot ce îi e inimii pe plac// Chiar dacă-n visul meu e prea târziu/ Eu tot mai sper, iubito, şi mai scriu// Atâta vreme cât iubesc şi sunt/ Mă risipesc în fiece cuvânt// Atâta timp cât nopţile mă dor/ Eu scriu cu neodihnă să nu mor// Iubirea e un dans fără revers/ Scriu la lumina ultimului vers” (Căldura ultimului vers). Poezia pigmentează şi ingredientează cum nu se poate mai ingenios şi mai sugestiv existenţa celor ce se iubesc: „pentru tine/ poezia mea/ nu e decât/ un lan/ sufocat de maci” (p.82).

Raportul corespondenţial dintre iubită şi faţetele naturii e unul răsturnat faţă de cel cu care ne-a obişnuit tradiţia: „când plângi şi râzi  cu faţa spre apus/ eşti ca o apă care curge-n sus// când mă săruţi cu păru-ţi despletit/ eşti ca un fulger care m-a trăsnit// când tandră şi timidă te dezbraci/ eşti o câmpie cu cercei de maci” (Câmpie cu cercei de maci). Încercaţi să citiţi poemul de la coadă către cap şi vă  veţi convinge că efectul e unul mai puţin intens. Jocul dintre protază şi apodoză este uneori înlocuit, cu acelaşi efect, prin parataxă: „undeva se coace dragostea-n amiază/ cerul şi cu marea se îmbrăţişează// Undeva sub talpă iarba mai suspină/ de pe munţi coboară bulgări de lumină// undeva pe lume viaţa naşte viaţă/ dragostea iubitei iarăşi mă răsfaţă” (Undeva). Reconstituită din amintiri, dragostea îşi poate spulbera, exorcizator, până şi propriul blestem: „stoluri de-amintiri pribege/ îţi trimit iubita mea/ de blestem să te dezlege/ când răsare prima stea” (Când iubirea dă în clocot). La fel de convingător se dovedeşte poetul şi în ipostazele sale oraculare: „când voi muri va ninge cu petale/ de trandafiri peste iubirea mea/ şi va ploua cu lacrimile tale/ peste ţărâna umedă şi grea//…// când voi muri va bate-n catedrală/ un clopot trist când vântu-abia adie/ şi va rămâne casa noastră goală/ ca un poem de dragoste târzie” (Dragoste).

Poetul multiplică izvoadele strofice, ca într-un joc de oglinzi, păstrând unul şi acelaşi nucleu, la cap de vers: vei regreta, îmi place, spre iarnă, să ştiu, aş vrea, intră iarna, ninge, aleargă etc. Uneori părăseşte teritoriul liric predilect, situat între vis şi lumea reală, şi-şi schiţează portretul într-o oglindă concavă: „detest iubirile din interes/ detest minciuna cu picoare scurte/ detest elogiul rostit mult prea des/ detest intruşii care-ţi intră-n curte// detest grandomania din belşug/ detest eroul care stă ascuns/ detest politicienii care sug/ la două ugere ce sunt de muls// detest fricosul ce se dă viteaz/ detest beţia de cuvinte oarbe/ detest persoana groasă la obraz/ detest duşmanul ce din ochi ne soarbe// detest sporovăiala fără rost/ detest amorul rostit rar şi lent/ detest poemul plicticos, anost/ detest poeţii care n-au talent” (Dispreţ). Poetul n-a renunţat nici aici la coarda civică a lirei sale pe care cântase, în volumele anterioare, îndeosebi în Bolnav de poezie. Iată-l ieşit pe scena socială: „acum, când anormalul e normal/ în ţara care geme şi suspină/ te-aştept iubito cocoţat pe-un val/ cu inima de deznădejde plină// îmi suflă vântu-n buzunarul gol/ distracţiile-au rămas o amintire/ trec zile-nşiruite ca un stol/ spre-un apogeu/ fantastic de subţire” (Apogeu).

Lucrate filigranal multe dintre poemele scurte ale lui Ioan Vasiu au încărcătură gnomică: „nu vei simţi/ gustul mierii/ rupând/ petalele florii” (p.77). Îndrăzneala asociativă e incontestabilă: „pe malul râului/ plopii/ înfipţi în pământ/ asemeni/ unor seringi/ absorbind seva/ din carnea/ pământului” (p.77). Comparaţiile şocante sunt iscate de puternicul spirit de observaţie şi se bazează, de bună seamă, pe o îndelungă meditaţie şi neştiută cizelare până ce micile bijuterii capătă strălucire diamantină: „toamna/ o palmă/ întinsă/ în care vântul/ aruncă binevoitor/ o frunză/ îngălbenită”. Sau: „fără tine/ dragostea mea/ nu e decât/ o vioară/ fără arcuş” (p.85). Respectiv: „răsare luna/ ca o femeie/ dezbrăcată/ ce se ridică/ din cada/ plină cu spumă” (p.83). Definiţia dată poetului este, trebuie s-o recunoaştem, una de zile mari: „poetul/ singurul calificat/ în dificila/ menire/ de împachetat/ insomnii” (p.79). Avem de-a face, după cum observa Gheorghe A. Stroia (Constelaţii diamantine,  nr.45/2014, pp.34-35) cu „pasteluri de o frumuseţe aproape nelumească”. Poetul e un maestru neîntrecut al schimbărilor cu 180 de grade a perspectivelor consacrate: „vorbele tale/ nu sunt decât/ păsări carnivore/ pe care tăcerea mea/ flămândă/ vrea să le devore” (p.78).

Portretul pe care Ioan Vasiu i-l face unui confrate cărturar din oraşul Darabani poate fi luat ca unul în oglindă al autorului formidabilei cărţi Târziu în cuvinte, carte ce ne reaminteşte că în vremuri imemoriale poezia şi muzica erau inseparabile: „Victor Teişanu, fire discretă şi modestă, dar înzestrat cu un talent înnăscut şi recunoscut, face parte dintre scriitorii pentru care nu cantitatea contează, ci calitatea. Este şi motivul care stă la baza puţinelor volume publicate de acest apreciat poet şi jurnalist în decursul îndelungatei sale activităţi puse în slujba limbii române”.

Cu poeţi precum Ioan Vasiu, girat încă de la începuturie sale de cel ce a fost Laurenţiu Ulici, poezia se întoarce la izvoarele sale autentice.

 

                                                                                                                       Ion Roşioru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s