Vreme de câţiva ani – 2009-2011 – scriitorul Marin Ifrim a semnat, cu o ritmicitate de invidiat, în „Jurnalul de Vrancea” – publicaţie on-line dirijată de Liviu Ioan Stoiciu – zeci de tablete (apăreau la rubrica „opinii”), până la începutul lui 2012, mai precis în ianuarie, când autorul se decide să-şi întrerupă colaborarea, scriindu-i lui LIS următoarele:
„… A venit vremea să trag o linie simplă şi dreaptă a participării mele la acest ziar on-line. Niciodată nu am avut o libertate publicistică asemănătoare. Mi s-a permis orice, inclusiv licenţe… licenţioase. În urma acestei colaborări, rămân vreo mie şi ceva de pagini semnate de mine. Nu retractez nimic din ceea ce am semnat în acest Jurnal unic. Din păcate, după zecile mele de articole sinucigaşe, poliţia politică a învins, făcând ceea ce ştie ea dintotdeauna. Mi-au construit o hârtie igienică de tot râsul. Îţi trimit detaliile. Nu-mi vine să cred cât de singur am fost în clipa în care am fost acuzat de incest cu propria mea figură din oglindă. La insistenţele unor oameni care mă iubesc, scriitori şi ei, mai pragmatici decât noi, m-am adresat justiţiei, ca să mi se repereze câte ceva din onoarea dezvirginată de oamenii lui beria autoton. Ca atare, până nu se va şti cum stă treaba cu mine, cu acuzaţiile de «colaborator» al securităţii, iau o pauză. Ştiu că asta e dorinţa multora dintre cei deranjaţi de mine…” etc. etc.
Afirmaţia că nu a retractat nimic din ce a scris şi publicat este acum întărită de apariţia acelor „opinii” într-un volum de 268 de pagini – „Cu vaporul prin deşert. Pamflete politice” (eLiteratura, 2014), titlu ce incită la decodificare. Pe de o parte, el sugerează o absurditate, o imposibilitate, sintagmă ce se poate înscrie în seria cămilei ce-ar trece prin urechile acului, a porcului zburător, a plopului roditor de mere ş.a.m.d. Este lupta cu morile de vânt a lui Marin Ifrim, acest hidalgo modern ce-şi scrie visurile, speranţele, credinţele, cu aceeaşi mândrie şi încredere cu care ridica sabia eroul lui Cervantes. Pe de altă parte, „vaporul” din titlu are o trimitere foarte precisă – la profesia fostului (până mai ieri) preşedinte, la flota înghiţită de hula răvăşitoare (ca să fim în temă!) a ultimului deceniu, dar, mai ales, de lăcomia comandantului… (Mai puţin inspirată mi se pare coperta – o elegantă ambarcaţiune de mai mici dimensiuni profilată pe harta din satelit pe care se conturează clar Nilul, Peninsula Sinai şi Marea Roşie, deşi mult mai nimerit ar fi fost un triunghi al Bermudelor sau o larg deschisă gură de rechin! Sau de şacal!)
Pamfletar din aluatul celor „răi”, cu limbă slobodă, ultragiind urechile fine, de la cronicarii munteni până la Tudor Arghezi, pentru care „pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; şi, uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei” (desigur, în enumerare găsindu-şi locul şi Eugen Barbu şi Vadim), buzoianul (de câmpie) Marin Ifrim are predilecţie pentru „sculele” din urmă – vorba neaoşă, urât mirositoare, contondentă, licenţioasă pe alocuri, căci vremurile, se pare, asta cer, iar nu catifeaua molatică, mângâietoare, a subînţelesului, a aluziei, a ironiei fine. Cu siguranţă, Marin Ifrim nu este un bijutier ce filigranează materialul supus prelucrării, căci materialul nu are valoarea aurului, ci toxicitatea uraniului.
În vizorul sau periscopul (ca să fim în temă!) autorului se află lumea politică a momentului, adică a epocii de după „elicopteriada din 1989” (sau „cacariseala”, vorbă împrumutată de la un „copil de paleolog”), incluzând aici şi categoriile care au tangenţă cu aceasta – serviciile secrete (care „regulează şi regularizează totul”), mass-media (OTV – „Trabantul presei româneşti”) şi slujitorii ei („cyborgul” C.T. Popescu, dar mai ales jurnaliştii Antenelor), intelectualii (Dan C. Mihăilescu – o „efemeridă ce dă pe lângă critica şi istoria literară”, N. Manolescu – „o altă frescă neterminată a culturii naţionale”, Gabriel Liiceanu – „o murătură cu faţa de pepene scobit de păsări […] al cărui confort spiritual interior, după vorbă, după port şi după şort, arată destul de redus, ca o garsonieră amplasată într-un submarin”, care a publicat vreo 16 cărţi, „dintre toate fiind de reţinut cea cu titlul răstit, «Apel către lichele», adresată direct celor care i-au dat voie să apeleze la bursa von Humboldt”), divertismentul („Huidu-Găinuşe, doi frizeri aflaţi în şomaj tehnic”), sportivii care şi-au „pervertit” performanţele ş.a.
Nu scapă comentariului acid nici Şcoala (bacalaureatul a ajuns „o circotecă ieftină”), nici Biserica (ce „nu-şi mai poate justifica neimplicarea în viaţa de zi cu zi, laşitatea tradiţională. Moralitatea popilor e o poveste de adormit morţii”), nici Loteria („o jucărie în mâna unei oculte imposibil de depistat”).
Dar, de departe, vizaţi sunt oamenii politici şi, desigur, „preşecăpitanul” Băsescu, protagonistul celor mai multe dintre pamflete, cel care „a reuşit contraperformanţa uluitoare de a ne băga pe toţi în apa mâloasă a firii sale belicoase”, aflat „în starea neroniană de a da foc ţării”, „individ dubios, viclean, hămesit, obraznic, arogant, răzbunător şi prost sub toate aspectele”, „figură de asasin laş, învăţat să înfigă cuţitul numai pe la spate”, „scandalagiu portuar”, „o greşeală totală a clasei politice” care „când ni se adresează parcă ar respira pe c…” etc. etc.
Autorul îşi „slobozeşte condeiul în răspăr” împotriva politicienilor – din tot spectrul politic – care „au sluţit România, au făcut-o după chipul şi asemănarea lor”, fie că e vorba de „vârfurile de sutien ale actualei clase politice”, „cucoane cu nimic mai prejos sau mai presus de Elena Ceauşescu, din punct de vedere academic”, precum Elena Udrea – „damă cu pretenţii de demnitar” care „îşi iubeşte ţara cu tot corpul, inclusiv cu mintea ei virgină”, Roberta Anastase – „fufa cu gura de rai”, ce enervează prin „tupeul infinit, ceva specific celei mai vechi «meserii» din lume”, „Rovana (de) Plumb” ş.a., fie că se referă la specimene precum Ioan Oltean, nenumit, dar uşor decriptabil – „rahatul ăsta cu broască râioasă în gât”, la Crin Antonescu – un „dandy telegenic, la „foiala sterilă de pechinez a lui Geoană”, la fostul jurnalist, acum primar, Radu Mazăre, „scos de PSD din tomberoanele comunismului”, la Adrian Năstase, „un dictator calificat” şi tot inventarul/insectarul eşichierului politic.
O oază sau insulă (ca să fiu în temă!) de linişte o reprezintă cele câteva tablete, ca o lacrimă caldă ce se prelinge liniştit pe obrazul răvăşit şi plin de încrâncenare, în care sunt evocaţi unii dintre actorii – de mare talent, dar, mai ales, de o probitate morală incontestabilă – cu care i-a fost dat să se întâlnească: Sebastian Papaiani, Ion Lucian, Emil Hossu, Radu Panamarenco, sau câteva „instituţii individuale” precum Gheorghe Zamfir ori poetul Ion Gheorghe.
„Ca să fii un «bun cetăţean», trebuie să nu superi pe nimeni, trebuie să nu te faci remarcat în niciun fel constructiv. Trebuie să nu munceşti, să te guduri pe lângă mai-marii zilei, să nu ieşi din turmă…” Cu siguranţă, astfel privind lucrurile, Marin Ifrim nu e un „bun cetăţean”. Este însă un pamfletar de temut – cu ale cărui opinii poţi să nu fii de acord, dar a cărui îndemânare în mânuirea „sculelor” argheziene nu poate fi negată! Şi nici puterea de previzionare! Scria acesta în 9 dec. 2009: „După regulile politicii autohtone, urmează debarcarea lui Crin Antonescu de la şefia PNL, apoi asimilarea pedelistă a acestui partid. După Antonescu, sau, poate, înaintea acestuia, o să cadă şi capul lui Geoană. (…) Acum Băsescu are grăunţele în palmă. Oile politice n-au decât să behăie de «foame» sau să-i lingă «linia vieţii»”. Fără comentarii!
Adunate în volum, după trei, patru, cinci ani de la scrierea lor, cele 189 de tablete-rechizitoriu se constituie într-un jurnal al acelor ani – încrâncenat, e drept, autorul asumându-şi sarcina de a „desfunda closete”, dar şi într-un avertisment ce dă fiori: „În curând vom trăi într-o fostă Românie”, căci „la Cotroceni, oricine ar veni va purta hainele urât mirositoare ale unor servicii secrete transnaţionale”. Data scrierii acestei fraze – 07.10.2009. Suntem în 2015 şi din ce în ce mai multe adevăruri încep să iasă la iveală, confirmându-l pe pamfletarul vizionar.
Rodica Lăzărescu
Blogul lui MARIN IFRIM 