Anca Lascu

Premiul Cenaclului literar ANTE PORTAS la Concursul de Creație literară pentru elevi ”Constantin Petcu”, ediția a XV-a, Buzău 2014

 

Amalgam…

Şi, când o să mă dezintegrez în palmele-ţi, o să  apuc grabnic de firul vocii tale pentru ca apoi, şi mai grabnic, să mi-o înfăşor în jurul braţului stâng…  Ca un pescăruş rănit… Şi să dansez nebună pe luciul razelor, legată de firul albastru… Da! Vocea ta e albastră, iar aerul roşiatic prin care trece îl face să lase urme mov pe degete, pe ochi, în păr… nu… pe urechi, nu! Pentru că vocea ta se materializează în fiecare cuvânt, şi mă înalţ pe ele ca de pe un trapez…

Apoi mă pierd în cerul purpuriu şi acolo, uit pentru o clipă de zbor… mă înnec în propriul vis pentru a-mi atinge gândul  fără de sfârşit… Dar apoi, brusc, mă trezesc la umbra firelor de iarbă, iar de genele-mi se prind stele agăţate în univers de pânze de păianjen…

Dar… dacă întind degetul către înalt… ţesatura universului s-ar aduna în jurul mâinii mele asemenea unei mănuşi? Iar păsările nopţii, tremuratoare şi zgribulite, s-ar aduna pe inelaru-mi, ca pietre nepreţuite suflate de vânt?

…Dar atunci voi strange la piept cerul, iar răsuflarea mi se va întretaia  pentru un ceas, şi-mi voi deschide atunci aripile pentru a învăţa încă o dată… să zbor… să şoptesc vântului poem tăcut… şi voi sări peste visul deluros…

Dar de când sunt visele  deluroase? … De ieri… de acum un suflu… de acum o sclipire dintr-o stea îndepartată… de când mi-ai pus în palmă aripi colorate de fluture şi ai căutat deşertul pierdut…

Întind mâna spre soare şi realizez că-mi e plină de vise… plină de gândurile tale rupte din fâşia subţire a realităţii… Ah! Şi realitatea…

 

Joc de culori…-Indigo

Aud vuietul oraşului… Îi aud bătaia inimii neliniştite… iar tu… Tu te împiedici iar în cuvintele de pe podea şi cazi… Îţi spargi mâinile în părul meu, iar ochii ţi se topesc în petele de pe pereţi…

Aceleaşi pete ca ale unui leopard fugărindu-şi prada; pe care tu le-ai împraăştiat acum câteva zile când căutai o nouă poartă spre infinit… şi, negăsind-o… ai creat una… Iar acum… Uite doar! Eşti una cu infinitul !

Îmi desfac palmele şi ating peretele murdar asemenea, unei gigantice clape de pian…. Dacă…dacă ating acum raza asta….îţi voi atinge vârfurile degetelor înmuiate în  vopsea galbenă ? Şi vocea ta?

Mă opresc brusc în mijlocul camerei… Se aude  vuietul oraşului… se stinge într-un ecou… De parcă ar plânge… de parcă ar îngâna ceva… sau… nu! Îl doare ! Se lasă noaptea… Oh ! Nenorocitul ! Nu suportă întunericul! Pur şi simplu… îl chinuie! Îşi îngână încet durerea, ca un copil părăsit… Dar lasă! De dimineaţă va începe să ţipe iar, mai tare şi mai rasunator… Şi atunci… vocea ta se va pierde în pereţii cu pete de indigo… Se va pierde undeva… dincolo de tencuială… dincolo de cărămizi… undeva dincolo de amprentele tale de vopsea…

Amprentele tale ce vor deveni aceleaşi cu ale vocii mele… Şi se vor sparge încet sub fiecare şoaptă a oraşului, căzând şi dizolvându-se în petele de culoare de pe podeaua cimentată…

Şi, privind oraşul în flăcări, mâinile mele vor deveni ale tale, iar vocea ta va fi a mea… Ne vom dizolva încet în formă şi materie…în sunet şi minut… Şi am putea cuprinde întreg oraşul astfel… întreaga lui privire… suflare…

Sau am putea să-l chemăm să-l pictăm pe pereţii din camera veche… să lăsăm dâre de culori şi voci… am putea…

Amprentele să ni se uneasca într-un tăcut decor de culori ţipătoare… Am putea să ne pierdem între galaxiile unor pete de indigo….

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s