Premiul Fundației Academice ”V. Voiculescu” la Concursul de creație literară pentru elevi ”Constantin Petcu”, Buzău, mai 2014

ANDREEA IASOGEANU

 (Colegiul Național ”Mihai Eminescu” Buzău)

 A LA RECHERCHE…

 

Ţi-aş asculta poemele ca pe cutia muzicală de la mama

Aş fi ochi şi urechi, numai la tine

cum eram la balerina ce se-nvârtea când suceai de cheiţă

Şi când te-oi opri, eu am s-o rotesc din nou

şi din nou, şi din nou, şi din nou..

 

Ti-aş asculta poemele ca pe scoica de la tata

Şi dac’ ar fi nevoie, te-aş căuta întreaga dimineaţă

Cum am făcut şi-atunci

Te-aş căuta-n adâncuri, pe plajă, ‘ntre stele

Te-aş căuta… cum am făcut dintotdeauna.

 

Eşti apă, eşti aer, eşti tot! sprijini lumea întreagă pe versuri,

Porţi mii de suflete-n palme, ce nu s-ar lăsa strivite decât de absenţa ta..

 

DORINȚĂ PĂGÂNĂ

„Ai grijă ce-ţi doreşti doreşti că s-ar putea să se întâmple”

îmi suna a clişeu, dar atât de frumos că numai adevărat nu avea cum să fie.

Ca atunci când asculţi o poezie recitată de-un franţuz

– limbă capabilă să prefacă murdăria în iubire –

(După cum zicea maestrul King)

Şi te îndrăgosteşti, fără să înţelegi o iotă din ce vrea să spună de fapt

ori să-ţi pese dacă are sau nu vreo urmă de moralitate;

Şi o spui la rândul tău mai departe,

şi-i îndrăgosteşti şi tu pe alţii.

Dar azi..

Azi am primit ce îmi doream, dar nu şi ce aveam nevoie

Azi am crescut.

 

„Ai grijă ce-ţi doreşti doreşti că s-ar putea să se întâmple”

Nu mi-aţi zis-o o dată, ci de optzeci de ori

iar eu acum vă pun la zid:

-De ce nu mi-aţi spus-o de optzeci şi una de ori?

De ce v-aţi oprit la optzeci?

poate aş fi înţeles şi m-aş fi bucurat mai mult de ceea ce aveam

Poate..

Voiam să fiu adult, să-mi iau viaţa în propriile mâini

Să călătoresc fără să cerşesc permisiunea nimănui

Şi iată-mă.

Timpul a spus: „Facă-se voia ta”, şi aşa a fost.

 

„Ai grijă ce-ţi doreşti doreşti că s-ar putea să se întâmple”

Şi-odată întâmplat, nu mai există cale de întoarcere.

Copilăria-i cu sens unic, nu e clepsidră

să o întorci, şi să o-ntorci, şi s-o întorci

de câte ori ai chef; şi nici Soare

să apună şi să răsară la infinit.

E mai degrabă ca un copac:

Odată ce i s-a împlinit vremea se usucă şi moare.

Desigur că din el vor sădi alţi copaci mai tineri, şi mai verzi

şi mai plini de viaţă;

Iar el va deveni cărbune, ş-apoi foc,

şi-n ultimă instanţă.. cenuşă.

 

Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple.

 

LINIȘTEA LACRIMILOR

Când liniştea picură lacrimi că nimeni nu vrea s-o asculte,

fă-ţi timp!

La răscrucile zorilor, opreşte-ţi ceasornicul rece

şi fără de suflare, pentr-o secundă,

care să pară veşnicie

Şi las-o să vorbească.

Ţie ce-ţi spune liniştea?

Dacă n-ai iubit niciodată, nimic, nicăieri, atunci eşti nebun;

Dar dacă iubeşti ahotnic măcar o umbră,

O urmă de ceva ce în mod normal nu ai putea iubi decât într-un ospiciu,

Dacă mereu vei încerca să nu mai fii tu,

de mâine

Sau dacă încă mai cauţi comori în van, pe plajă

Şi-ţi pui dorinţe în noapte, când bolta ne picură stele

Atunci eşti poet…

 

POEȚII NU SCRIU PE ZIDUL PLÂNGERII

Poeţii nu scriu pe Zidul Plângerii, nici nu se roagă pentru fericire;

Se mulţumesc cu un condei, o foaie, şi un păcat în plus,

la celelalte-o mie, căci s-a mai stins un pom, un codru poartă doliu,

Natura toată plânge, pentru o poezie.

Din versuri, ei scriu biblii, ce ne călăuzesc, când somnul raţiunii

stinge moralitatea, şi arde ce-i curat;

Când pierderea credinţei ne dezumanizează, Când în lume rămâne…

nimic adevărat.

Tu nu scrii pe Zidul Plângerii, şi nici nu te rogi pentru fericire;

În ochii mei răsari, asemeni lumânării care arde sălbatic

în propria-i durere, dar care nu s-ar stinge, pentru nimic în lume;

Te-asemăn Soarelui, când cobori razele-ţi, într-un ritm sumbru, iambic,

pe trupul meu fragil,

Şi-ntreaga omenire – iluzii reci şi oarbe, ţi se aşează-n braţe;

de ce? pentru că meriţi

Meriţi mai mult decât un Nobel pentru literatură,

Mai mult decât statutul de nebun;

(Un univers în palme)

Tu nu scrii pe Zidul Plângerii, tu mă iubeşti mai mult decât orice;

Viaţa îţi este-o toamnă, mâinile-ţi sunt copacii care rodesc

M-apropii, să te gust, dar stângace din fire

îţi calc frunzele aspre şi uscate, şi bătrâne, care sub talpa mea

devin nimic.

Am să te ard pe rug, că mi-ai dat sufletul, că m-am hrănit din el,

Că ţi l-am devorat

C-am luat ce-a fost mai bun, şi ţie ţi-a rămas – tot ce a fost stricat!

Ai devenit epavă, la malul suferinţei, liniştea sufletească, nici nu mai ştii ce e

Voi răpune durerea-ţi, păgână, mult râvnită – te voi arde pe rug.

Cenuşa ţi-o voi pune, nu-n cupă de cristal, ci-ntr-un balon albastru,

ce-am să-l înalţ la cer;

Iar ca un legământ, să ştiu că eşti acolo, de-oi sta sub cerul gol

şi-n văzduh oi privi, să îmi cobori o stea, cu lacrimile tale

Stingând-o cu durere; te-oi regăsi în ea,

Te-oi regăsi în tot, de la icoane, căci Dumnezeu a fost, şi el, cândva poet

până la nisipul fierbinte de pe plajă; te-oi regăsi în tot.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s