Maria Tânjală – poeme

 

Premiul revistei ”Cartelul metaforelor”, Concursul de creație literară
pentru elevi ”Constantin Petcu”, ediția a-XV-a, Buzău, 2014

 

 

Respiro

 

Gândul pribeag aleargă-n curcubee

prin labirintul căptușit de vise,

Și foșnetul de smalț al umbrelor nebune

îl urmărește,

in dor prelung de cer.

 

Tot într-o fug-a fost

de când se știe,

nebun, zburdalnic copil al rațiunii,

Încât, prin lungi siraguri de imagini,

gonea mereu… în căutarea firului de cer.

 

Acum însă, aspiră

în lumină să se nasca,

De-al orizontului larg zâmbet

să se-agațe,

și zboară – n labirint.

 

Pasărea-gând,

în zbor pribeagă,

lovește-al vântului obraz de-oglindă,

și-n miități de cioburi transparente

el se despică.

 

                                                       se înalță peste-albeața valurilor,

Peste-a nisipurilor mișcătoare promoroacă

flutură…

ducând în cioc trei fire de iarbă ninsă,

născută din căldura semințelor zăpezii.

 

Ajunge-n aprigul ținut al vânturilor de cenușă,

în colosalul turn al norilor de ser,

pasărea-gând și gândul-pasăre,

Pe-un piedestal, coboara  iarba amorțită,

ca rugă… în amintirea zeilor sihaștrii.

 

 

 

Sentiment 1

 

În vifor… asupra-mi sunt biciuiți obrajii,

și-n vijelia de afară,

Aud un orologiu răgușit

ce-și rabdă veacul,

sub pâcla-nnecăcioasă a pulberii de timp,

El glasul și-l grăbește-n bătăi nemăsurate,

și pe fundul de vifor,

un gong el pare-a fi.

Gong vlăguit…

ce-și plânge șovăielnic anii,

luptând cu mrejele spasmodicului vifor

doar…

doar să-și mai poarte slabele bătăi

pân’ la hotarul bătucit de șoapte.

Bătăile șoptite, le resimt în mine,

ecoul lor, lovește știrbit pieptu-mi,

Și nu-nțeleg de ce…

de ce mă zguduie puternic?

de ce mă face să tresar,

la trecătoare umbre?

Abia acum…

acum se întrevede o ordine de lucruri:

Bătăile nebune de piptu-mi se loveau,

fiindcă erau bătăi din inima-mi nebună,

O inimă ce-n mine

mai tare se-ascundea,

fugind parcă de fața gerului călător.

Căci gerul,

cu degetele-i fade, uscate, transparente,

o sugruma prea tare,

prea jalnic o-nțepa.

Și-n vijelia de afară,

Bice vuiesc suflarea nopții,

Iar eu…

m-ascund în mine, parcă,

lăsându-mi umbra prizonier încătușat.

 

Sentiment 2

 

Ființa mea înaintează

prin spațiul neguros și strâmt,

M-apropii

ca să dau în lături

al inimii de catifea perete.

Cu cât m-apropii,

kilometri de timp

mă depărtez,

Căci mâna gerului

nu-mi dă răgaz,

pe-al inimii tărâm

să evadez.

Rămân astfel, în calea viforului,

o țintă sigură și rece,

Dar înlăuntru-mi,

simt sângele ce-n flăcări joacă,

sub repezii și-ntunecații ochi de vijelic

Ooo… înger alb,

tu vino!…

Fă-mi adăpost!

 

Sentiment 3

 

Când mă privesc în ochiul de fereastră spartă,

citesc în pergamentul feței mele

cronica îndelungilor și serbedelor visuri,

Văd cum ninsoarea-și țese acum cuminte

sarea buzelor ei

în părul meu.

Nici vifor nu mai bate,

nici gerul nu mai mușcă.

Pământul se îmbracă-n amorțeala somnoroasă a liniștii de iarnă.

Rămân doar alba umbră rece,

ce însetată soarbe dulceața vânătă/

Sunt ținta clară a marmurei și-a gheții,

Sunt luciul lor sub limpedea lumină-a lumii,

Sunt însumi eu un vis curat al iernii,

Sunt ghemul de speranțe iluzorii,

Sunt numai umbra umbrei mele.

 

 

 

Singurătate

 

Mâna-i de ceară slab îi curge

Pe-un colț de filă arămie, uitată vremii,

Condeiul ciugulit adulmecă mireasma umezindă

De conservare-n timpul sacru-al poeziei,

Ia pauze, revine jucăuș, se-avântă și… cădere!

El vrea, însă a scrie nu mai poate,

Să se opună mâinii amorțite

Nu-i este îngăduit.

Tăcere peste suflet coboară din înalturi,

Un iz divin îmbracă pustiul camerei umbrite,

Și sprijinit în coate, pe masa putrezită,

Poetul soarbe amarnic a clipei zbuciumare.

La ceas de-amurg, el pironit în scaunul tăcerii,

Își țese umbra, prin peretele-afumat,

Tot ce mai are acum e-o masă de lemn tare,

Un scaun poate, patru pereți… și-atât.

Îi este sufletul sărac…

Ridică ochii spre icoana viu pictată,

Sub care arde licărind o lumânare pe sfârșite,

E singurul color din cenușiul camerei umbrite.

Maica și pruncul nu-i mai zâmbesc ca altădata!

Și-n aer… tămâie, tămâie.

Tot ce-și mai picură pe filă

Sunt două lacrimi calde,

Nu,nu… a scrie nu mai știe,

Ideile-l străfulgeră ca un tic-tac și pier.

În mintea lui e-un vid, un absolut de iarna…

E încă tânăr; pe fruntea-i naltă ca o boltă  infinită,

Trei fire de păr blond se-aștern in soapta,

Își mângâie cu degetele-i limpezi, tâmplele sihastre.

Privirea-i de rama musteste de lacrimi

Care-au uitat să curgă,

În colțul gurii vineți se naște un zâmbet palid,

L-a părăsit… da!

Plecată-i și nu se va întoarce

Nu va mai scrie pentru ea

Pe foaia ce nu era atunci umbrita,

Litere, cuvinte, propoziții, rânduri,

Poezii și opere de artă

Pentru el, ea era o silabă frumoasă,

O opera cu suflet, un poem împlinit,

Oglindă în creație, sete mistuitoare…

E întuneric, soarele-a coborât

Pe-a doua față a pământului.

Slăbit și clătinându-se,

Stăpânul altădată al literelor în cuvinte

 Pașii-i se-neaca sub teiul din grădină,

Se-ncolăcesc in jurul acestui drum pribeag

Pe-a cărui fiecare frunză a crestat slove

Și ale cărui ramuri sunt versurile vremurilor vesele.

Teiul e tot ce i-a rămas

Din glasul cald al vietii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s