Prefaţă la trilogia MUSCELENII

Image

Conform uzanţelor îndeobşte încetăţenite, voi începe aceste consideraţii pe marginea trilogiei MUSCELENII a domnului Titi Damian cu o mărturisire ce ţine mai degrabă de biografia proprie decât de conţinutul propriu-zis al romanelor despre care va fi vorba. Şi iată de ce. Două sunt motivele care m-au determinat s-o fac. Întâi, fiindcă acţiunea cărţii se petrece într-o zonă foarte apropiată de spaţiul propriei mele copilării (şi ca atare locurile, oamenii, psihologia personajelor îmi sunt cunoscute, aş zice în litera şi spiritul lor). Apoi, temporal discutând, evenimentele şi întâmplările, întregul fir al naraţiunii se derulează într-un timp istoriceşte determinat – deceniile al şaselea, al şaptelea şi al optulea din veacul trecut – adică exact în vremea în care şi eu, ca şi autorul, locuind în acelaşi areal geografic, am putut cunoaşte totul „din interior.”

            Fireşte, cele două motivaţii îi pot interesa în mai mică măsură pe criticii şi mai ales pe istoricii literari care se apleacă (şi se vor apleca şi în viitor) asupra paginilor domnului Titi Damian. Am ţinut, însă, la menţionarea lor, întrucât ele pot justifica, într-o anume măsură, de ce prezenta prefaţă a fost scrisă de mine şi nu de altcineva, poate îndreptăţit s-o facă în termeni neutri şi cu o detaşare totală de text.

            Literatura satului românesc alcătuieşte, la ora actuală, un patrimoniu pe cât de bogat, tot pe atât de variat şi, bineînţeles, deosebit de important, căci de la Ion Slavici, Liviu Rebreanu şi Duiliu Zamfirescu, să zicem, şi până la Marin Preda, Alecu Ivan Ghilia, Ion Lăncrănjan, Ştefan Bănulescu, Şerban Nedelcu, Nicolae Velea (pentru a cita doar câteva din multele nume care ilustrează tema) s-a scris mult despre ţăranul român, despre specificul biografiei sale în perioade istorice diferite, ca şi despre mentalitatea lui legată de viaţă şi de pământ, de rostul şi locul lui în contextul larg al ţării şi al lumii.

            Aşijderea, despre o anume falie istorică în care locuitorului satului de la noi i-a fost hărăzit să-şi trăiască o parte din viaţă – anume aceea a colectivizării forţate a agriculturii, după modelul colhozurilor sovietice – au apărut nenumărate romane, cărţi de nuvele şi povestiri, chiar şi piese de teatru. Evident, puţine din ele au avut şansa de a supravieţui la o judecată dreaptă a istoriei literare, dar nu voi intra în detalii. Nu pot uita, însă, aidoma colegilor mei de generaţie, ca şi ai autorului prezentei trilogii, cum în anii ’60 ai veacului trecut piaţa literară era invadată de zecile şi sutele de subproducte ce puneau în prim-planul atenţiei tezele false ale multelor avantaje pe care le-ar fi adus colectivizarea în viaţa oamenilor. Dar asta e o altă discuţie.

            Aşadar, după ce literatura a reţinut, pe paliere diferite, romane, nuvele, povestiri despre satul românesc postbelic, se naşte firesc o întrebare: În ce măsură o trilogie ţărănească, precum cea pe care o publică acum domnul Titi Damian mai poate interesa lectorul de azi, cel căruia i-au trecut prin mâini lucrări literare pe această temă?

            Acestei întrebări retorice îi voi răspunde categoric: Da, cartea pe care o ai acum, în mâini, stimate cititor, te va interesa, sunt convins, într-un foarte mare grad. De ce şi prin ce? aş putea fi întrebat. În primul rând, fiindcă volumele de faţă ne aduc în atenţie (fără a fi, cum s-ar putea crede, o replică, la „Moromeţii” lui Marin Preda, la „Cuscrii” lui Alecu Ivan Ghilia, la „Cordovanii” lui Ion Lăncrănjan, ca să amintesc doar câteva din titlurile ce-mi vin în clipa aceasta în minte) un univers abordat în mică măsură sau deloc până azi în literatura noastră: cel al satului românesc de la deal şi de la munte, nu mai puţin urgisit de istorie şi de asprimea spaţiului geografic decât aşezările de la câmpie. În al doilea rând, este vorba desigur, de unghiul de abordare şi de calitatea scriiturii, fără îndoială originală şi interesantă aci, probând deopotrivă inspiraţie, experienţă şi nu în ultimul rând (deşi termenul ar putea părea comun şi forţat) o responsabilitate aparte faţă de cuvântul aşternut pe hârtie, adică talent.   

            Toate aceste calităţi (şi încă altele, ce se dezvăluie lectorului pe măsură ce parcurge firul narativ al cărţii) au ieşit în evidenţă încă de la primul roman, Fagul, (2005), când cririca literară l-a remarcat pe dl. Titi Damian ca pe unul dintre cei mai interesanţi şi promiţători prozatori iviţi pe firmamentul literaturii contemporane.

            Formaţia filologică, experienţa îndelungată la catedră, dar mai ales lecturile bogate din toată literatura, cărora li se adaugă şi o anume pudoare izvorâtă din bun simţ şi echilibru sufletesc l-au îndemnat pe autor să nu se grăbească a ieşi numaidecât în lume cu o carte, gândind şi făcând-o numai atunci când a simţit că este destul de „copt” (ca să folosesc un termen din limbajul personajelor sale).

            Intuiţia l-a ajutat, fiindcă Fagul, primul roman din ciclu, deopotrivă scriere simbolică şi totodată panoramă a unui univers rural aparte, s-a impus dintru început ca o lucrare valoroasă şi care se va înscrie între izbânzile literare naţionale din ultimele două-trei decenii.

            Ironia istoriei a făcut ca aceiaşi ţărani ai căror părinţi şi bunici erau cândva împroprietăriţi cu pământuri în Bărăgan, drept răsplată pentru faptele lor de arme în slujba ţării, să fie colectivizaţi forţat chiar şi în locurile în care ogoarele arabile erau foarte puţine sau lipseau în totalitate – adică în zonele de deal şi de munte. Temperamental deosebiţi de compatrioţii lor de la câmpie – locuitorii satelor de munte au în sânge încrâncenarea în lupta cu vremurile şi spaţiul geografic aspru – au primit colectivizarea ca pe un blestem al timpurilor, căutând măcar să-i întârzie împlinirea dacă, printr-o fatalitate, n-o puteau împiedica.

            În genere mai conservator şi mai rezervat faţă de cele aduse de mersul vremii şi al vremurilor, locuitorul satului de la munte, reprezentat aici de Ion Mândruţă, stăpânul muscelelor („Muscel, culme deluroasă prelungă, cu povârnişuri domoale şi de obicei acoperită de păşuni, fâneţe şi livezi”, cf. Dicţionarului explicativ al limbii române) poate fi considerat un fel de „Moromete” de tip special care, înainte de a fi preocupat de mersul lumii, rămâne un împătimit iubitor al pământului, al ocinei strămoşeşti, în egală măsură al familiei, dar şi al satului de ai cărui oameni se simte legat prin mii de fire (şi fără de care nu şi-ar concepe existenţa), el le va apărea „şapcaliilor”, activiştilor însărcinaţi cu colectivizarea, drept un îndărătnic, un încăpăţânat, un ins greu de convins de ceva în afara principiilor lui. Ruperea de pământul şi de vitele sale, echivalează cu ruperea sufletului de trup. Să ne amintim, bunăoară, între altele, că satele de la deal şi de la munte au fost printre ultimele cărora li s-a putut impune colhozul.

            Titi Damian, trăitor de la naştere şi până către sfârşitul adolescenţei într-o astfel de localitate, a cunoscut direct şi nemijlocit viaţa muscelenilor şi, cum amintirile din copilărie şi din adolescenţă sunt cele care se imprimă cel mai adânc în memorie, alcătuind un fel de tezaur pentru întreaga viaţă, era firesc ca romanul d-sale nu numai să fie inspirat de aici, ci şi să transmită o foarte puternică senzaţie de viaţă, de eveniment trăit.

            În plan simbolic, fagul, (copacul ales de autor drept martor al tuturor evenimentelor şi întâmplărilor din viaţa muscelenilor) reprezintă tăria, rezistenţa şi speranţa în faţa vitregiilor vremii, dar şi ale istoriei. Cunoscut în lumea botaniştilor, dar mai ales în cea a locuitorilor de la deal şi de la munte ca un copac de esenţă tare, crescând falnic şi putând atinge vârste de sute de ani, fagul devine aci, în carte, punctul de reper la care, aidoma firicelelor de apă alunecând către albia largă a unui râu, duc toate cele înscrise în calendarul existenţei sătenilor: logodne şi nunţi, naşteri, slujbe bisericeşti, înmormântări etc. etc. Dar tot acolo vin să-şi manifeste speranţele, să-şi verse ofurile, în linişte şi singurătate, muntenii colectivizaţi, necăjiţi ai soartei ce s-a abătut asupra lor.

            Copac falnic, situat deasupra, pe platoul de la marginea Pădurii Samarului, urmărind întâmplările ce se derulează în satul dintre munţi, fagul este prezentat de autor şi ca un personaj totemic, martor al dramelor, al puţinelor bucurii, dar al speranţelor pe care şi le pun în el muscelenii.

            În contextul comunităţii, se remarcă Ion Mândruţă, cel la care se adună în taină, la adăpostul nopţii, ceilalţi săteni pentru a se sfătui în legătură cu căile de urmat în faţa agresiunii „şapcaliilor” care vor să-i colectivizeze cu orice chip şi cât mai grabnic posibil. Fără a fi un bildungsroman (deşi, în bună parte, destinul lui Ion Mândruţă este urmărit şi în Umbra şi Norul) ciclul se construieşte avându-se în vedere familia acestuia.

            Al doilea volum al ciclului, Umbra umple spaţiul temporal dintre intrarea ţăranilor în colectiv şi anul finalului de calvar, iar în prim-plan apare evoluţia lui Florin, fiul lui Ion Mândruţă, prezentată mai ales pe canavaua pătrunderii în universul oraşului, îndelungatei căutări în dragoste, a formării ca intelectual, dar mai ales al spaţiului cazărmii militare în care este chemat să-şi exercite datoria faţă de ţară. Scene de un realism tulburător (şi convingător!), alternând cu altele, de un umor cazon lesne de înţeles, formează substanţa unui vast capitol care ne-a dus cu gândul la romanul lui Petru Popescu, „Dulce ca mierea e glonţul patriei.” Scenele despre solidaritatea şi dragostea filială în faţa bolii  nemiloase a mamei sunt tulburătoare, amintind de acelea din „Ce mult te-am iubit” al lui Zaharia Stancu. Examenul de admitere la facultate, povestea de iubire, în fine, vizitele la părinţi, cositul fânului, lecţiile la clasă constituie pentru autor tot atâtea prilejuri de a descrie cu lux de amănunte stări de spirit, trăiri, gesturi şi gânduri, frământări, întrebări cărora pe moment cel care şi le pune nu le poate găsi un răspuns, sunt pagini de adâncă şi puternică vibraţie sufletească şi literatură adevărată. Toate au ca fundament lupta individului cu destinul într-o lume ale cărei reguli nu sunt conforme cu legile firii şi ale pământului în care muscelenii îşi duc existenţa.

Cel de-al treilea volum al ciclului, NORUL, menţine firul epic, personaje şi locuri din FAGUL şi UMBRA, adăugându-le altele din spaţiul Bărăganului, unde Florin Mândruţă va deveni profesor. Acţiunea debutează în primăvara lui 1989 în Muscelul Cărămăneşti şi se încheie în Ajunul Crăciunului aceluiaşi an, tot în sat, şi are două fire epice paralele: satul, pervertit ideologic şi mutilat în esenţa sa morală, mimând adeziunea totală la politica „justă” a partidului unic, iar pe de altă parte, intetectualul, aflat şi el sub presiunea regimului politic agonizant. Zvâcnirea ţăranilor va conduce la izgonirea Şapcaliilor şi la împărţirea pământului furat în 1962, la care Fagul şi Florin Mândruţă vor fi martori.

Ciclul romanesc al d-lui Titi Damian căruia avem a-i reproşa foarte puţine, desigur, (între care poate unele lungimi de capitole, nejustificate) cuprinde, în compensaţie, scene demne de mari romancieri ai lumii: atacul lupilor noaptea, drumul copilului prin clisă spre şcoală, momentul în care mama se agaţă cu disperare de trenul aflat în mişcare pentru a-şi putea duce copilul la un examen de admitere, scena în care Ilie Florescu, snopit în bătaie de securiştii veniţi cu colectivizarea se duce să-şi strige durerea pe Vârful Vătraiului, dialogul dintre profesorul Ică şi Ion Mândruţă, scena înmormântării fără preot (arestat şi dus către o destinaţie necunoscută), spectacolul Pluguşorului, întrecerea bicelor, luptele dintre boi, slujba Învierii, dansul Brâului, concereala, iniţierea fiului la arat şi la coasa fânului, iniţierea nepoţilor de către Ion Mândruţă în căutarea vechilor răzoare, întâlnirile tinerilor căsătoriţi sub fag, iniţierile sexuale, excursii în spaţiul german sau sovietic, convoiul carelor către Colectivă, umilirea activiştilor, întâlnirea semiconspirativă cu un coleg devenit ziarist la „Casa Scânteii”, împărţirea pământului şi multe altele.

            Dl. Titi Damian deţine, înainte de toate, o bună artă a descrierii – încadrând sufletul munteanului în peisajul familiar – căreia i se adaugă şi o anume ştiinţă a dialogului. De aceea, personajele sale sunt răbdătoare, tenace, puternice, au personalitate, adâncime psihologică, au viaţă, au vorba lor, iar întâmplările alese pentru a le justifica atitudinile şi acţiunile sunt – la rându-le – simbolice şi pe deplin convingătoare.

            Acest ciclu romanesc, încărcat de evenimente şi întâmplări, adesea sentimentale (scena spitalizării mamei), dar de cele mai multe ori pătrunse şi de un fior metafizic şi tragic (la nivel individual, dar şi istoric), se cere a fi citit pe-ndelete, pagină cu pagină, pentru a-i putea înţelege pe deplin şi în toate articulaţiile, simbolurile şi mesajul.

            Mai mult decât o mărturie despre oameni şi vremuri, în pagini de autentică literatură, trilogia MUSCELENII mi se pare a fi, totodată, şi un document, un fragment de istorie care, prin extrapolare, dă seamă de o epocă pe care, cunoscând-o, cititorii de azi şi de mâine, o pot judeca la dimensiunile sale adevărate, eliberată de toate atributele puse în seama ei de aprecieri conjuncturale şi de circumstanţă.

            Lectura ciclului vă va convinge.

 

                                                         Florentin Popescu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Prefaţă la trilogia MUSCELENII

  1. Tudor Cicu zice:

    După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. S-a spus, adeseori că prozatorul trebuie să aibă, în afară de talent, oase tari. Strigătul meu, după încheierea trilogiei, e un strigăt de admiraţie pentru că romanul construieşte treaptă după treaptă o lume verosimilă, o luptă a înfrângerilor, un tablou amplu al zădărniciei ce a urmat după apocalipsa numită colectivizare. Sunt multe de spus. Închid ochii şi-mi pare că-i aud scrâşnetele din dinţi, îmi închipui încrâncenarea de pe chipul autorului, luptându-se cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi, cu Viaţa celor rămaşi, într-o petrecere cu idei şi vorbe pe întinsul a peste 1000 de pagini, luptând să împace pe omul care citeşte, cu omul care scrie. Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, până la el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s