Pierderea sacralitatii cuvintelor

Unii cercetători spun că o persoană normală rosteşte în medie pe zi cam 25.000 de cuvinte, care, însumate la nivelul unui an, s-ar aduna în vreo sută de cărţi, fiecare a câte 500 de pagini. Ceea ce se observă cu precădere în zilele noastre este însă accelerarea degradării cuvintelor, ignorarea sacralităţii şi puterii lor compromiţându-se, îmbolnăvindu-se, stricându-ne mintea şi inima, devenind distrugătoare, otrăvitoare, rănindu-ne chiar mai grav decât suferinţele fizice.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte „cuvântul” astfel: „unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor”.

Ceea ce nu se regăseşte în această definiţie este „corporalitatea” cuvântului, care, altfel tradus, înseamnă greutatea lui conferită de puterea pe care o are, de sacralitatea lui.

Furaţi de din ce în ce mai numeroasele probleme cărora trebuie să le facem zilnic faţă, vorbim mult, chiar foarte mult, trăncănim sau construim sisteme de gândire din cuvinte, fără a le cântări înainte de a le rosti sau a le aşeza pe hârtie, diminuându-le astfel forţa, neînţelegând faptul că a le putea rosti reprezintă o binecuvântare.

Spunea cineva că suntem împresuraţi de cuvinte aşa cum a fost împresurat Ierihonul. Uneori ne iau prin surprindere, ajungând la inimă pe căi ocolite, ascunse. Alteori ne lovesc şi le simţim durerea ca a pumnilor încasaţi în coaste. Cuvintele lasă urme, vânătăi pe suflet, ne invadează intimitatea, pentru că suntem „fragezi” pe interior sau, dimpotrivă, ne vindecă, ne alină durerea, ne înalţă sufletul, ne apropie, ne împrieteneşte, ne salvează, dacă le conştientizăm „trupul”. Adică puterea. Sacralitatea.

Gânditorul stoic spaniol Baltasar Gracián (1601- 1658) spunea că „săgeţile străbat corpul, cuvintele rele sufletul”. Iar pr. Ioan Bizău mărturisea: „Cuvântul rostit nu este doar un sunet gol emis la nivelul organului fiziologic al vorbirii, ci este logos plin de viaţă, adică un angajament existenţial prin care făptura umană se revelează în deplinătatea şi unitatea sa”.

Cuvintele rostite nu se pierd niciodată

Şi, cu toate acestea, este uimitor să uităm că, zilnic, trăim o minune, care este cuvântul. Să uităm că, mereu, totul începe cu un cuvânt. Că fiecare lucru are un nume. Că există şi lucruri nenumite, pentru că ori nu este bine să le dăm un nume, ori trebuie să le chemăm pe ocolite. Poetul Gabriel Chifu spunea cândva că „dacă nu socotim rostirea hieratică, ci doar vorbirea omenească, desigur, în poezie, cuvântul are cea mai ridicată valoare. Energia verbală acumulată în versurile mari e incomparabilă, îţi creează vertijuri, are o dimensiune cosmică”.

Cuvintele au puterea miraculoasă de a deschide în noi universul senzaţiilor care ţin de auz, miros, văz, simţirea atingerii etc. Până la urmă, redefinim prin cuvinte lumea, aşa cum o trăim zilnic, clipă de clipă. Iată de ce cuvintele, odată rostite, nu se pierd pur şi simplu în aer. Pentru că, înainte de a fi cunoscuţi, ne face cunoscut cuvântul, iar cuvântul suntem noi, iar noi avem valoarea cuvântului nostru.

În lumea civilizată, cuvântul era garanţia împlinirii unor fapte. De aceea, cuvântul de onoare valora mai mult decât jurământul.

Ce a mai rămas din toate acestea astăzi? Câţi dintre noi mai avem „proprietatea termenilor”, cum ne place să spunem? De ce trăncănim, aruncând în eter doar „anvelope” de cuvinte? Şi, mai ales, de ce rostim atâtea cuvinte grele, urâte, violente, murdare, dure, care rănesc, voit sau nu, inconştient sau nu, semenii?

În zilele noastre, cuvântul şi-a pierdut puterea

Câţi dintre noi ne mai gândim la consecinţele rostirii cuvintelor?

Poate părea o problemă fără sens, dar lumea de astăzi „scuipă” cuvinte aşa cum scuipă coji de seminţe.

Mai mult ca oricând, în zilele noastre, cuvintele şi-au pierdut înţelesul şi puterea pe care le aveau odinioară. Nu mai pricepem că orice cuvânt, prin simpla lui rostire, reprezintă un act sacru, o invocaţie, o declanşare a forţei strămoşeşti a lucrului pe care îl numeşte.

Am uitat de factorul creator al cuvântului. Că el nu este doar metaforă. Că el creează lumi, că lumea însăşi se schimbă prin cuvânt şi că de aceea nu este bine să cobim, spre exemplu, căci invocând lucrul rău îl ajutăm să se înfăptuiască. Că nu este bine să fim pesimişti, că atragem necazul asupra noastră, cum la fel, rostindu-i numele, diavolul, mai devreme sau mai târziu, ne va răspunde, cotropindu-ne sufletele. Că tot spunând că suntem neputincioşi ori nevrednici, vom fi ajunşi de neputinţă şi nevrednicie. Că aceia care înjură răspândesc în jur vibraţii negative, care îi afectează în primul rând pe ei înşişi şi le alimentează agresivitatea. Şi exemplele ar putea continua.

Pentru orice cuvânt vom da seamă

Ignorarea puterii cuvintelor poate nărui lumea în care trăim, universul nostru intim, familia, societatea chiar. Se cunosc atâtea exemple în istorie când cuvintele au declanşat războaie, moarte, nenorociri. Blestemele, cuvintele grave, precum crimă, viol, bătaie, accidente, moarte etc., vehiculate atât de des de mass-media, pătrund încet, dar sigur în straturile cele mai adânci ale fiinţei umane, tulburându-i echilibrul, distrugându-i liniştea, otrăvindu-i sufletul, alungând până şi fărâma aceea de lumină din inimă care mai pâlpâie din când în când la auzul câte unui cuvânt de bine.

Deci, cu cuvântul putem zidi sau dărâma, putem mângâia sau lovi, putem binecuvânta ori blestema, putem hrăni duhovniceşte sau îmbolnăvi spiritul.

Nici un cuvânt nu se pierde în zadar, căci el lasă urmă undeva. Prin cuvânt ne putem sfinţi viaţa sau, dimpotrivă,

ne-o osândim pentru veşnicie. De aceea este scris „că pentru orice cuvânt vom da seamă”.

Gura nu poate rosti ceea ce nu are inima

De departe, cea mai mare putere a cuvântului o are Cel ce este Cuvânt, cel ce este Dumnezeu. Lumea a fost creată doar după ce Dumnezeu a zis. Nimic nu a început până în clipa aceea. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu”, se arată în Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetele 1 şi 2.

Dumnezeu, deci, a creat lumea şi lucrurile din ea prin rostirea numelor. Şi omul a fost creat cu această putere. Prin simplul fapt că am fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui, avem parte şi de cuvinte. De aceea, a rosti cuvinte este o binecuvântare. Şi dacă Cuvântul a avut atâta putere chiar de la începutul Creaţiei, nu ne putem îndoi că are şi astăzi. Numai că noi nu mai ştim, nu mai recunoaştem acest adevăr fundamental şi din această cauză lipsim cuvintele de trup. De valoare. De putere. De sacralitate, lipsindu-ne, pe cale de consecinţă, de speranţa veşniciei şi a mântuirii, deşi prin Cuvânt am ajuns la credinţă şi prin credinţă la Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce ne dăruieşte veşnicia şi mântuirea.

Dacă strămoşii noştri ştiau acest lucru, preţuind just valoarea fiecărui cuvânt, chiar şi tăcerea care da valoare cuvintelor, noi l-am uitat. Din acest motiv, cuvintele noastre se compromit, se îmbolnăvesc, pentru că le folosim necorespunzător, incorect, stricându-ne mintea şi inima când le rostim.

La finele acestor… cuvinte, în loc de concluzii, reproducem două citate, tot atâtea motive la care vă rugăm să meditaţi.

Primul, din opera Sfântului Simeon Noul Teolog, care, în „Discursuri teologice şi etice”, vorbind despre comportamentul sfinţilor, spunea că ei „se recunosc după decenţa lor şi după mersul lor distins şi după celelalte aspecte ale înfăţişării lor exterioare, dar semnul distinctiv, propriu lor, cu toată exactitatea şi adevărul, este cuvântul care se naşte din ei. Căci gura nu poate rosti ceea ce nu are inima. Şi chiar dacă rosteşte, îndată este dovedit de înseşi cuvintele lui că nu le spune bine”.

Al doilea, din cartea „Viaţa mea în Hristos”, scrisă de Sfântul Ioan de Kronstadt, un sfânt al Rusiei prebolşevice, în care scrie: „Omul nu moare nicicând la nivelul cuvântului. El rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi după moarte… Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morţii, de multă vreme duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori pe buzele multor oameni! Câtă vitalitate cuprinde cuvântul, fie acesta şi omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu, el trăieşte din veac în veac şi rămâne mereu viu şi lucrător…”

                                                                                              (autor necunoscut)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s