Un poet autentic

      Image

Natură moartă cu iluzii, apărută la Fundaţia Culturală Antares (Galaţi, 2012) este cea de a cincea carte, după Metafizica Lacrimei (2000), Strigăt clandestin (2004), Domnule judecător (2007) şi Eu, adică umbra mea (2009), a lui Paul Spirescu, un poet pe cât de discret pe atât de profund şi de autentic.

      În viziunea autorului de formaţie filozofică, poetul e asimilat, metaforic vorbind, „vânzătorului de nori” a căror ploaie va fertiliza ogorul cititorului de poezie: „sunt vânzător de nori pe-această stradă/ în care numai orbii ştiu să vadă” (VÂNZĂTOR DE NORI). El luminează „cu facla sfrântă a iubirii sale” şi e, sau ar trebui să fie, considerat specie ocrotită pe planeta sa:  „nu trageţi în poet atunci când doarme/ măcar în somn lăsaţi-l să viseze/ el e garantul libertăţii voastre/ ca un soldat veghind pe metereze” (NU TRAGEŢI!). Statutul psihic al poetului e unul al cărui disconfort creşte odată cu tehnologozarea tot mai acută a societăţii (SUFLET, PUŞCĂRIE). Ca altădată lui Homer, poetului căruia Dumnezeu i-a luat lumina ochilor, i se iscă, tot meditând la mersul lumii, văzul lăuntric (FĂRĂ TITLU). Tema poetului e dezvoltată în numeroase alte poeme, unele ocazionate de trecerea la cele veşnice a unor confraţi precum Ioan Nicolescu sau Ion Panait. Natura întreagă ia parte la ceremonialul înmormântării acestor poeţi de rară stirpe: „Când moare un poet, seva ascunsă/ a Veşniciei/ se retrage timid/ în delirul castanilor” (CÂND MOARE UN POET). Natura şi-a pierdut virtuţile terapeutice de altădată: drumul e fluviu de flăcări, fluviul e lavă vezuviană dezlănţuită, cerul e „un biet conglomerat de fier”. Imaginile din FLUVIUL AMĂGIRILOR sunt de coşmar (neo)expresionist. Lumea e în cădere liberă, iar viaţa îi apare poetului ca o damnare fără drept de recurs, un infern din care orice evadare este exclusă.  Poetul e atras de latura boemă a vieţii, de răul inventariat altădată de părintele Florilor răului, de păcat, de iad, de căderea care fascinează mai mult decât smerenia oricând suspectă de ipocrizie (PSALMUL REGĂSIRII I, TOTUL DESPRE MINE). În viziunea lui Paul Spirescu, adevăratul poet trebuie să aibă şi un germene de nebunie care să-l singularizeze de restul societăţii (ARS POETICA). Poetului nu trebuie să-i fie străină nicicândboema stimulatoare întru creaţie (ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ).

       Prin poezie, poetul aduce, ca printr-un ochean întors, paradisul, îndeoebi pe cel de ordin olfactiv, al copilăriei până la senectutea care se lasă invadată de arome: „Ca o mireasmă îmbătătoare/ de iasomie eram/ împrăştiată până dincolo de marginile/ de cristal ale dimineţii/  norii se văitau cu fulgi de zăpadă/ începuturile se răscoleau şi se trăgeau spre sfârşit/ o,/ ce tânăr mai eram/ ce tânăr mai eram/ în era aceea bogată/ a senectuţii mele!” (ERA SENECTUŢII). Harul Poeziei este uneori perceput şi conceput ca o dulce şi perpetuă povară divină (PEDEAPSA). Un poem precum EXERCIŢIU DE PURIFICARE e un imn adus darului său divin de a se elibera prin cântec, de a se descătuşa de răul şi de mizeriile sociale care se abat concertat asupra insului de excepţie şi-l deturnează de la menirea şi de la înaltele sale idealuri umanitare şi estetice.

      Tema timpului e una constantă în volumul de faţă. Pretutindeni e evidentă destrămarea treptată şi ireversibilă a tuturor simţurilor, respectiv al umbrei care-l mai menţine pe muritor în carcasa ei (LEPĂDAREA DE TRUP). În inevitabilul spectacol al vieţii nicicând statornice, speranţele şi iluziile unei vârste se transformă imperceptibil în umbrele şi deziluziile vârstei următoare. La fel, sfidările de ieri devin căinţele şi remuşcările de astăzi şi, respectiv, de mâine (PSALM RUŞINAT). Bucuriile clipei au fost mereu şi mereu cenzurate şi înnegurate de ambiţii deşarte şi otrăvite de bolile veacului nu o dată ateu. Lepădările de sine sunt uneori urmate de reveniri pasagere la nevoia unui reazem universal truvabil cel mai adesea în credinţă (OBSESIVĂ). Meditaţia prilejuită de curgerea nemiloasă a timpului (fugit irreparabile tempus) îl obligă pe poet să-şi reevalueze propria-i devenire, cu bunele şi relele ei mistuitoare şi ireversibile. Sonurile poetice rezultate sunt de-o frumuseţe poetică incontestabilă în muzicalitatea, blajinitatea şi simplitatea lor: „Ca un abur clocotitor după o ploaie de vară treceam/ mă-mbătam cu rachiu de ienupăr şi râdeam şi plângeam/ palide raze de lună-mi băteau dimineaţa la geam/ ce bogat mai era, ce sărac mai eram// alergam printre îngeri şi demoni şi cântam şi urlam/ ce frumos mai eram, ce bolnav mai eram!” (ULTIMUL SOLILOCVIU).

       Moartea nu e percepută doar punctual, ci ca proces specific vieţii individului din chiar clipa când acesta a venit pe lume (PSALMUL DESTRĂMĂRII). Moartea stă pretutindeni la pândă să-l fericească pe om cu sărutul ei cernit (SĂRUT ÎNDOLIAT). Uneori poetul nutreşte, fie şi surdinizat, orgoliul că viitoarea absenţă inevitabilă îl va prezentifica de dincolo de cenuşa ce va fi devenit: „dar eu zac totuşi pe-aici pe aproape/ şi vă veghez cu iubire de floare/ îndoliată/ şi sunt numai cenuşa albastră a celui ce-am fost/ şi-ar trebui să mai fie odată/ o singură dată” (CU ARIPILE ÎNDOLIATE ). Poetul îşi imaginează propria-i extincţie fizică în cea mai pură şi mai senină cheie mioritică sau cu ecouri din poemele testamentare eminesciene (DE PROFUNDIS, PSALM FINAL). Dar lumea ca spectacol (spectaculum mundi) renaşte mereu prin spirit şi prin resurecţia ideii de frumos şi de bine universal: „De fiecare dată când aşeza pe hârtie/ trupul plăpând şi suav al unei lebede/ venea un înger la el şi-i dăruia o vioară./ I-o aşeza pur şi simplu în inimă/ după care pleca…/ Venea altădată cu o altă vioară/ cu o vioară/ după care pleca/…/ până-ntr-un târziu când inima lui ajunsese deja/ o orchestră simfonică/ de lebede şi viori./ Era de ajuns să-şi tragă puternic aer în plămâni/ şi lebede zburau/ iar viorile începeau să cânte/ o simfonie eternă/ şi veşnic neterminată…” (SIMFONIE NETERMINATĂ). Dragostea thanatică, precum şi moartea iisusică, îl pot face pe om nemuritor: „într-o noapte-a unui zeu/ am murit şi tu şi eu/ şi-am căzut aşa-n neştire/ din murire-n nemurire” (PSALMUL NEMURIRII). Iubirea este, fie şi vremelnic, o evadare  din faţa morţii: „haide iubito să fugim şi noi/ din paradisul destrămat de ploi/ de unde brume de concepte şi prăpăd,/ roase de moarte, nici nu se mai văd…// nu se mai vede cum doinesc a jale/ păsări şi peşti şi stânci filozofale/ şi cum se sparg-n cioburi cristaline/ tăcerea cimitirului din mine!” (PHILOSIPHIKOS). Nu-i deloc eclusă nici evadarea din iubire, întru împlinire, în şi prin moarte: „poate c-ar fi mai bine să mergem amândoi la culcare,/ în sfârşit amândoi,/ în sfârşit fericiţi,/ prefăcându-ne c-am uitat să închidem,/ în bucătărie,/ robinetul de gaz metan!”  (IUNIE, 2012). Dumnezeul său e, ca şi la Blaga, unul dizolvat în întreaga fire înconjurătoare, în natura în care, mioritic, poetul ştie că că se va integra într-o zi, ceea ce nu-l împiedică să-i mai ceară divinităâii o cât de mică păsuire în lumea bucuriilor lumeşti (ÎNCHINARE ÎN CERUL GURII). Pe cât îi stă în putinţă, poetul îi sugerează iubitei mici evadări din lumea gândirii abstracte şi înţesate de concepte filozofice aride. Aniversările îl întristează şi-i prilejuiesc trecerea în revistă a celor ce s-au mutat deja într-o altă lume unde nu-i exclus să se stabilească şi el mult mai curând decât ar fi normal (BON ANNIVERSAIRE, IUNIE, 2012). Ruga disperată a poetului care-şi radiografiază cu dezarmantă sinceritate inerenta dezagregare fizică este aceea de-a muri viu: „Ajută-mă, Doamne, nu sunt un om rău,/ doar că mi-am pierdut lumina ochilor,/ doar că nu mai ştiu unde e nordul şi unde e sudul,/ unde e estul şi unde e vestul,/ parcă se îmbârligă toate punctele cardinale/ în nevolnică busola mea,/ ajută-mă, Doamne, ia-mă de mână blând,/ mângâie-mă şi mă poartă/ până la ultima Poartă!” (PSALMUL DISPERĂRII). Nici muritorii nu fac totul, spre a se dărui pe măsura harului lor creştin care s-ar răsfrânge înmiitor asupra lumii. Ca şi la Arghezi, Dumnezeu refuză să i se arate poetului şi să dialogheze cu el, vinovatul de fi căzut  „în iubire prea multă” (PSALM REFUZAT).

       Tema tăcerii de dinaintea Genezei e o altă constantă a volumului, ca şi căutarea Cuvântului dintâi (CONCERT PENTRU PIAN ŞI TĂCERE). Iubirea are, însă, virtuţi magice ce culminează cu inluminarea haosului primordial, drept care poetul nu oboseşte s-o invoce şi s-o adaste sine die: „încă te-aştept şi-ţi cer iertare/ că dorm cu trupul într-o floare/ şi nu ştiu bine cum se moare/ chiar dacă-s orb şi sunt nebun// şi-n noaptea sfântă şi adâncă/ mirosul meu mai simte încă/ pustiul florilor de stâncă/ pe care însumi îl adun” (NEVOLNICĂ AŞTEPTARE). Totul se rânduieşte, de altfel, sub semnul aşteptării care poate culmina, în logica şi ordinea condiţiei umane, cu o izbăvire: „Şi te aştept cu frânghia de gât/ de un mileniu parcă şi mai bine/ îmi înfloresc magnolii pe retine/ şi râd spânzurătorile de mine/ că sunt bătrân şi singur şi urât” (ULTIMUL VIS).

       O altă temă fertilă a cărţii este cea a mamei, fiinţa care l-a adus pe lume şi care, de la o vreme, îl aşteaptă tot mai intens într-o alta (SĂ-ŢI NUMERI PE DEGETE). Simţindu-se însă tot mai sfâşiat de lupta între trupul odios-carceral şi spiritul atoatedescătuşător, poetul manifestă tot mai intens aspiraţia cufundării în acesta din urmă unde o va regăsi cu siguranţă pe cea care l-a zămislit şi care i-a fost şi-i rămâne reper atât pe acest tărâm cât şi pe celălalt: „Mama mea, cea retrasă-n adâncuri de suflet,/ din adâncuri de suflet/ timid se răscoală./ Au căzut dinţii de lapte/ ai Adevărului/ seceraţi de-o netrebnică boală…/ Dar eu sunt prea bolnav şi prea singur/ să mai pot îndrepta strâmbătatea aceasta stelară./ Undeva, prin oceanele sparte ale lunii/ un etern somnambul/ se răsteşte la lumea de-afară!” (AUTOBIOGRAFIE).

        Marile realizări poetice, deloc puţine,  ale lui Paul Spirescu sunt obţinute atunci când poetul reuşeşte să se menţină în planul sugestiei plurivalente: „E aici lângă tine: în faţa şi-n spatele tău/ în dreapta şi-n stânga ta./ aşteaptă să te înhaţe hoţeşte/ dacă nu te-a şi înhăţat deja…// cine eşti, doamnă? o întreb cu glas răguşit/ ca şi cum ai striga într-o peşteră pustie./ nu-ţi răspunde. Ce să-ţi răspundă? nici ea nu ştie!” (METAFIZICĂ). De salutat e şi sublima candoare cu care se optezeceşte, zeflemisind, spre a nu cădea în sentimentalism şi-n desuetudine, tragismul existenţial:  „Oh, tu-i moartea ei de viaţă/ că numai la rău mă-nvaţă/ ea mă-mbie, mă răsfaţă/ ea mă ceartă şi mă-njură// am s-o prind eu într-o noapte/ cu miros de fructe coapte/ s-o dezmierd cu tandre şoapte/ şi să-i trag un cap în gură// mama ei de căzătură!” (SCURT LEGĂMÂNT). Nici dexterităţile parodice nu-i lipsesc acestui poet în discursul căruia tonalităţile grave ale versurlui liber coabitează, cu incantaţiile folclorice şi cu ritmurile săltăreţe. Iată un poem care l-ar face invidios şi pe George Coşbuc: „Nopţile de taine-s grele/ din cuvinte sar scântei/ doar în visurile mele/ se bat îngerii cu stele/ între ei!” (POEMUL TAINELOR).

         NATURĂ MOARTĂ CU ILUZII e discursul poetic al unui autor care atunci când face literatură reuşeşte să uite că e filozof şi poate tocmai aici trebuie căutată frumuseţea şi căldura poeziei sale totalmente deconceptualizate. Depun mărturie că am deschis cartea lui Paul Spirescu cu teama că voi descoperi în ea duritatea pamfletarului şi analistului politic din Jurnalul de Vrancea al lui Liviu Ioan Stoiciu. Nici pomeneală de aşa ceva. Când cineva e cu adevărat autentic, atunci e în toate ipostazele sale atât publice cât şi strict interiorizate cum e, bunăoară, cea din laboratorul poetic.

 

                                                                                                                   Ion Roşioru

         

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s