Teo Cabel – poem

Poetul

Poetul nu e preşul
Pe  care
Călcâiele cuvintelor
Își șterg sensuri  nici de ele
Înțelese.
Poetul  vorbește cu
Viermii ființei
Îi  învață să facă salturi mortale
În zbor le cresc aripi
Și încep să ardă pe cerul metaforei
Stele nechezătoare.
Poetul este mereu înfometat
Nici moartea nu-i ține de foame
Nici cerul cu spuma lui de aștri în cafeaua nopții
Iubirea stă cu ochii pe el
Poetul  îi cere câte o bucățică din carnea ei
Ea îi dă…
Și foamea lui e tot mai mare.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s