România în programul cultural RABLA

 

MAGDA URSACHE 1

„O, cînd vezi aceste toate,
greu e să nu scrii satire!
Cine-i oare într-atîta
răbduriu, încît să-ndure
strîmbătăţile din Roma?”

Juvenal

 

Am sperat, naiv-optimişti cum am fost, Petru Ursache şi cu mine, în corectitudine şi competenţă în procesul valorizărilor. Ne-am lovit repede de nerecunoaşterea valorilor şi incompetenţă. Sigur că este binevenită re-gîndirea trecutului spre re-examinare şi re-evaluare, dar după criterii precise, nu după ambiţii şi parti-pris-uri, altfel revizuirea ajunge să fie revizionism; şi nu pentru a-l blama, de pildă, pe N. Iorga ca „vulcan care scuipă borş”. O culpă in-felix imaginară l-a prins în colţ pe Mircea Eliade şi-i vrea capul, văzînd în el doar „megalomanie şi frustrare”. După Al. Mirodan, Eliade ar fi „o lichea superioară”; vă întreb: care e licheaua inferioară? Şi cîtă monedă nu s-a bătut pe „enciclopedismul aproape maladiv al lui Mircea Eliade”, idee pornită, hăt-hăt, din  ceauşism, de profesorul Mihai Zamfir (v. Cealaltă faţă a prozei, Editura Eminescu, 1988).

Mulţi au vrut să intre în rolul de inamic al „făcliilor” naţionale, cu agresivitatea lampadoforilor proletcultişti. Pe Eminescu l-a declarat Cristian Preda „realmente nul”. Ploşniţa de pe guler ar fi oripilat-o pe frageda Mite; o la fel de floare de cireş a publicisticii culturale face o legătură obraznică între pamfletele eminesciene din „Timpul” şi năvala minerilor în capitală, c-aşa îs românii, violenţi. Blaga nu-i decît „banal”, Philippide plicticos şi prea retoric, iar Arghezi e detronat din „Marele Alfa” în „Marele Zero”.

Gyr e iarăşi condamnat de odraslele cominterniştilor, la fel Crainic, dezamăgind şi ca poet şi ca teolog. V. Voiculescu e taxat ca fundamentalist-ortodox, iar Steinhardt, ocărît ca avînd pusee sau pulsaţii antisemite. Asupra lui Mircea Vulcănescu apasă încă acea condamnare nedreaptă de criminal de război, deşi a fost, este un model neegalat de slujire a binelui public. Fiica sa, Mărioara, n-are putere să mai lupte cu autorităţile. Şi cît s-a zbătut nepotul lui Petre Ţuţea, abia-abia reuşind să anuleze altă sentinţă absurdă.

De cîţiva luştri încoace, cu o nemaivăzută energie mediatică, se discreditează (De-tabuizaţi, de-tabuizaţi, poate rămîne ceva!), în ignorarea faptului că deconstrucţia plus percepţia relativizantă duce la depersonalizarea culturii. Iar tăcerea, indiferenţa, resemnarea cobreslaşilor sunt deplorabile şi ele.

Suntem mai resentimentari ca oricînd cu punerile la index după liste, de buni şi de răi. Cutare „boier al minţii” e scuzat (totu-i să ai un grăjdar la îndemînă, care să cureţe mizeria), însă altuia i se dă în şoaptă numele de cod securistic (ştiaţi că Mihu e…?); despre unicul gazetar român condamnat la moarte în contumacie, Pamfil Şeicaru, ni se spune că ar fi fost „cîrtiţă”, adică agent Secu de influenţă pro Ceauşescu. Rien que de cendres (DOTLA), opera sa capitală, cred, este un cuvînt de avertizare patetic, adresat Occidentului ameninţat de incendiul bolşevic. Rien que de cendres striga hoardelor Gengis Han. Primele două capitole prezintă cazul României, condamnată, prin acorduri diplomatice, să devină a 17-a Republică Sovietică. A plăcut lui Ceauşescu documentarul de primă mînă privind procedeele de sovietizare a Estului? Mă îndoiesc.

Noica, „răul”, e adus postum în tribunalul poli(tico)fonic al lui Iosif Sava şi acuzat în fel şi chip, pentru că s-ar fi lăsat anexat de propaganda comunistă, nu şi Cornea-Ornea, „bunii”. La Securitate, dactilograma Povestiri despre Hegel a dus-o editorul Zigu Ornea (nume de informator: Mişmar, Haşomer, Hatzair), apreciat ca om-instituţie, om-Academie, om-director. Mai exact, om-directori, cu cîteva scaune sub şezută. Cartea lui Noica i-a scos-o la Paris Centrul Român de Cercetări, condus de Eliade. Vorba lui Radu Cosaşu: „omul şi sindromul”. Ornea a avut sindromul Noica, de vreme ce i-a displăcut foarte sintagma filosofului, Eminescu – „omul deplin al culturii române”, găsind-o pur şi simplu „aberantă”.

În loc să ne întemeiem pe cultul valorilor reale, cîte sînt, mergem pe un relativism păgubos, căutîndu-le înlocuitori şi nu e prima oară cînd o spun. De ce ar trebui că Bonciu să ia locul lui Rebreanu, Naum lui Ioan Alexandru, Radu Petrescu lui Preda…? Şi peste tot şi toate, Neagu Djuvara, care nu vrea să lase istoria istoricilor.

Orice istorie de bună-credinţă educă sentiment patriotic. Or, la noi, tema eroică e detestată, la fel sacrificiul pentru etnie. Şeful de şcoală istorică Lucia Boia a declarat, în tiraj mare: „Viitorul nu se construieşte privind spre trecut”. Spusa lui Eminescu, „Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”, s-o creadă doar eminescofilii depăşiţi.

Cine caută pete-n soarele clasicilor şi le găseşte (greu) devine „locomotiva generaţiei”, ca Mircea Cărtărescu, „cel care, de altminteri, ne şi salvează, de unul singur, pe toţi”, cum vrea să convingă Dan. C. Mihăilescu în dialogul cu Daniel Cristea-Enache.

Cînd din manualul de română a ieşit Labiş, cu antologicul poem Moartea căprioarei şi a intrat Verdeş cu Muzici şi faze, de-sensibilizînd, vezi Doamne, proza, în România culturală s-a „implementat” programul RABLA. Iar cînd USR a premiat romanul Băgău, „proiectul” a înregistrat un succes major. Şi nu-i de mirare că, într-un dicţionar de personalităţi (Ten steps closer to Romania), e cuprins Florin Iaru, dar absentează Eugen Ionescu; nemaivorbind de Cioran şi de Eliade.

Lîngă tradiţie, sub semnul prefixului trans (-naţional, -frontalier, -etnic, -sexual etc.), s-a aşezat substantivul oaie şi verbul a rumega. În prim-plan, s-a împins avangarda transnaţionalului Tzara (ce ţară cînd îl avem pe Tzara?; unii au mai multe şi o declară mîndru, ca Alina Mungiu, pe care România nici n-o mai încape, dat fiind că academica doamnă publică „internaţional”.

Cui îi repugnă unitatea pămîntului nostru îi sună a spart Goga şi Crainic, deşi poţi foarte bine  (e de dorit) să fii şi sincronizat, şi etnicist. De ce-am opune spiritul identitar democraţiei? De teamă să nu devenim călcîiul vulnerabil al UE? Un adaptabil-oportunist (tautologie, dar o las aşa) sociolog ieşean opinia că ar trebui să ne federalizăm ca să putem deveni europeni. Eram în tren, el venea de la Maastricht (şi pronunţa Mastríş), sejur plătit de Soros. Fostul ceauşist (’89 îl prinsese-n librărie cu un volum unde-l cita pe cîrmaci pagină de pagină) întorsese foaia: jura pe Aurel C. Popovici, nedînd vreo şansă etnocraţilor ca Eminescu ori Eliade; din  neştiinţă, nega principiul întîi al lui Eminescu, „european, dar româneşte”, devenit la Eliade „modernizare prin tradiţie”. „Hai să ne fragmentăm, că Ioropa-i fragmentată”, l-a rîs Petru Ursache, făcîndu-l să-şi schimbe compartimentul. „Ipochimenul se arată de-comunizat după ce i-a comunizat răzbit pe studenţi”, mi-a spus Petru, cu obidă. Şi cîţi alergici la etnia proprie n-au apărut pe piaţa de idei posttotalitară, ca să deseneze gros, în cărbune, fizionomia românilor; să se întreacă în etnoblasfemii şi-n formulări lez-naţiune. În cunoscutu-i style bas, diriginta poporului mai sus citată a afirmat obraznic: „Devine un gest patriotic să tragi românilor cîte un şut în stima lor colectivă”. În propaganda sa antinaţională se află şi constatarea că „nu ar fi fost mare diferenţă în istorie dacă noi lipseam”. Munginerii, munginerii despre „stadiul identităţii, cel mai primar dintre toate”, stadiu unde ar cantona numai românii, fireşte. Acelaşi style bas şi-n definiţia (scurtă) a naţionalismului: „să faci tu în capul altora, ca să nu facă ei în capul tău”. Ce anume? Că n-am înţeles.

Ca „golul spiritual” al perioadei 1990-2000, decretat de Octavian Paler „deceniul gol”, să fie umplut (din horror vacui, pesemne), s-au şi fabricat personalităţile „salvatoare”, că aplauze se mai găseau multe prin sertare. Şi-a scos iute capul prin golul din steag Vladimir Tismăneanu. „E zglobiu şi locvace, ştie să atace”, nota Dan C.-ul. Arma îndreptată de ceauşism spre dejism şi-a schimbat cătarea spre ceauşism prin Tismăneanu, spirit federalizant. Crimele culturale din proletcult au fost justificate, iertate, scuzate în tot soiul de „amintiri deghizate”, reeditate ciclic. Ţine afişul spectacolul compromisului călinescian. Nu şi al lui Novicov, care cerea, la Iaşi, să fie executaţi profesorii universitari nealiniaţi. Despre compromisul lui Henri Wald care l-a atacat dur, în „Gazeta literară”, pe „rătăcitul” ideologic (apud Eliade) Călinescu şi romanul Bietul Ioanide nu se face vorbire.

Scrierea patapieviciană a fost considerată de Dan C. Mihăilescu (of-of, LA&I, LA&I!) „suma eseului românesc în postceauşism”, fără fărîmă de îndoială. Scrutînd poporul cu degetul la tîmplă, H.-R.-P. distinge, prin lentilă: „Blîndeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida-de! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva la români […]”. Etnoconcluzia sondajului său profund şi original? Iat-o: „românul e intolerant, xenofob, violent-şi-laş-retractil, agitat-şi-abulic”. Copula îi aparţine. Ce să mai zici decît ce zice anonimul: „Adevărul e, la un lat de palmă de minciună”. Recomandînd bemolul fără să-l practice, scrie, tot după D.C.M., „cu verb enorm şi pătrundere monstruoasă”: „relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul”. La care se adaugă dispreţul manifestat faţă de identitatea naţională, chipurile, ceauşistă, cea pentru care au murit în puşcăriile comuniste marii unionişti.

Psihoterapeuta noastră socială, Alina Mungiu, vînînd „deficienţe psihologice structurale” la poporul român, a găsit soluţia: „Oricît nu ne-ar suna de bine acest lucru, cel mai eficient se ocupă de interesul general cei care ştiu să-şi urmărească propriul interes”. Şi dacă nu coincid cele două tipuri de interes, ce ar trebui să facem? Ne zvîrlim în gol de la balconul Parlamentului? Cît despre cauza generală a culturii române, i-a luat locul una mai îngustă, cea proprie şi cea de gaşcă mică. Vorba lui Creangă: „Fiecare pentru sine croitor de pîne”.

Unde ni sînt marii organizatori de universităţi, de arhive, de biblioteci? Căutăm rigoare paideică la rectori care împart diplome false? Selecţia valorilor în cea mai veche universitate din ţară? Ba contraselecţie, dacă s-au ales decani şi şefi de catedre (ca informatorul conferenţiar Nicolae Creţu) dintre cei mai maculaţi, iar competiţia la concursuri pentru numiri în posturi o cîştigă cei din „reţea”. Ei au fost şi sînt privilegiaţii. Unde ni sînt obsedaţii de rigoarea construirii de instituţii ca Mihail Kogălniceanu, Spiru Haret (îi continuă opera politrucul Bondrea?), D. Gusti (i-am auzit pronunţat numele, pe un post de televiziune, Gust), Ion Petrovici, Anton Golopenţia? A fost dominat Mircea Vulcănescu (pe care D.C.M. îl alătură lui Patapievici) de propriul interes sau de interesul general?

Junimiştii se întorceau în  ţară ca s-o slujească. „Privilighenţia” noastră pentru export vede altfel lucrurile. Să-i dăm cuvîntul lui Teodor Baconschi sau cum şi-o scrie numele: „Roma, cît m-ai avut şi cît aş mai vrea să te am”. Românii, de care nu-i e dor deloc, nu sînt decît „pensionari expiraţi” (postsocialist, se amendează „delictul de bătrîneţe”, cum îi spune etnologul Silvia Chiţimia), „intelectuali în blugi turceşti” (în delict de sărăcie), „ţărani soioşi din mahalale” (în delict de urbanitate). Am citat dintr-un Jurnal parizian, 1991-1994, doveditor că soluţia naţională, în cazul ambasadorului nostru la Vatican, nu-i cea individuală.

Ce trebuie spus apăsat e că viziunea privind „neantul” etic şi estetic deopotrivă (Monica Lovinescu a precizat că formula est-etic a luat-o de la Timothy Gaston Ash, dar i se atribuie în continuare) are bătaie lungă: face să scadă forţa identitară a culturii, slăbeşte organismul cultural, permanent sabotat. Iar politica noastră culturală se oglindeşte în cifra acordată în buget: zero şi. Adică program cultural RABLA.

Să aşteptăm schimbarea la faţă şi la minte a guvernanţilor sau să ne solidarizăm, ca la război, sub oriflama personalităţilor cu adevărat salvatoare? Acceptăm resemnaţi deşertificarea culturală? Atunci, vom scrie pe nisip. Autoportrete pe nisip, asta ar urma.

Magda Ursache

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s