VRAJA NOPŢII

(Fragment din romanul „Vâsla de sare”, în curs de reeditare)

 

 

Mădălina îşi trece limba peste buze şi zâmbeşte tainic, privindu-l pe Ion dintr-o parte.

—Te-am văzut în uniformă. Ţi-ar sta bine ofiţer.

—O fi…

—Tu îi comanzi pe nebunii ăia care stau agăţaţi ca liliecii?

—Da.

—Eşti şi tu nebun? Mi-ar plăcea…

—Depinde.

Îl împinse din nou în iarbă şi se lăsă moale peste trupul lui. Bărbatul îi atinse şoldurile, apoi sânii mari. Pe malul lacului se auzeau chemări ciudate. Pământul cu iarba, cerul cu stelele erau una şi aceeaşi fiinţă care tăinuia poveşti de dragoste în ceasuri de cumpănă, când săptămâna agoniza şi se spera într-o frumoasă zi de luni. Norii roşcaţi revărsau umbre pe luciul apei şi nările li se umpleau de arome saline. Băieţi şi fete cu picioarele moleşite de dorinţă stăteau la pândă în aşteptări îndelungate până când înflăcărarea se stingea, sperând să se aprindă din nou.

Parcă ceasul de la mână nu mai ţăcănea, se oprise la miezul nopţii. Timpul se odihnea pe câmp şi pe apă şi dacă se punea în mişcare, l-ar fi simţit în artere ca pe o constrângere. În faţă apa, în spate câmpia cu semnele lor, cu ochii lor imenşi. Mii şi mii de ani inutilul se coagulase în forme caraghioase, apoi se decorase cu fiinţe egoiste, luptând fiecare să scoată capul deasupra celorlalţi, aşteptând un nou sfârşit şi un nou început. Lanurile de porumb şi de floarea-soarelui se năşteau şi mureau an de an şi în această dilemă Ion se destinse şi bucuria îl cotropi, după care se simţi istovit. O împinse pe Mădălina care se apucase să-l mângâie.

—Vrei să plecăm? vru ea să ştie, încercând să-l pună în încurcătură.

—Cum vrei tu.

—Ba, cum vrei tu.

—Sora ta?

—Ea nu-mi cere socoteală, poate plăvanul de cumnată-meu.

—Cu şoferul ce e?

—Nu mai e nimic. Miroase urât, tu miroşi frumos.

—Chiar aşa?

—Acum nu-mi pasă de nimeni.

—Dar mâine?

—Dacă mă supără cineva, plec în satul meu.

—Cum e satul tău?

—Arată bine.

—Ce faci acolo?

—Mergem la GEASE la sapă şi la legat de vie. Am banii mei.

—Părinţii?

—Sunt despărţiţi.

Se rezemase de genunchii lui şi îl gâdila cu un fir de iarbă pe care îl muia în apă. El tresărea înviorat, ea se îmbujoră şi îl ţinti drept în ochi:

—Oi fi vrând să vii învăţător la noi?

—Cine ştie?

Fata se ridică şi păru ca o pasăre gata să-şi ia zborul spre vârfurile de stuf. Jur-împrejur viaţa se împletea într-o încâlceală de neînţeles, în care neputinţa oamenilor era lucrul de netăgăduit. Iarba de sub ei, papura din zare, pălăriile de floarea-soarelui le ţineau gândurile încurcate, îi ispiteau, îi ameţeau. Dar in-sectele care le loveau obrajii? Şi ele căutau să supravieţuiască, lăsând o sămânţă acolo unde va rodi. Întâmplare nu era decât în întâlnirea celor care cu trufie se numeau oameni, adică un mascul exemplar şi o femelă promiţătoare. Ea avea un trup pufos ca aluatul, el era musculos ca un sturion.

Făcură câţiva paşi, se spălară pe mâini şi pe faţă, desenară cercuri care generară alte şi alte cercuri spre largul nevăzut al ghiolului.

—Cât mai ai?

—Trei luni.

Trecute prin gura cărnoasă, cuvintele ei se moleşeau şi el o strânse mai aproape, apoi îi desfăcu părul şi ochii ei se umplură de rouă. Bărbatul se miră că în asemenea momente simţea mândrie, dându-şi seama că era mulţumirea celulei vii care şi-a făcut datoria faţă de specie. Mădălina se sperie de propriile lacrimi şi îi spuse că îl ştie de mult, că venea în colonie ca să pună ochii pe el şi să afle, dar nici soră-sa nu-i spunea prea multe şi repeta fără rost: „Ai grijă! Ai grijă!”

—La toamnă te măriţi cu şoferul, făcu Ion sigur pe ce spune.

—Ar vrea el.

Fata se cuibări la pieptul lui şi el îi înfăşură haina în jurul umerilor, fără s-o tragă pe mâneci.

—Ce faci? se miră ea când sângele începu să alerge din nou.

—Ţi-e frig, constată el, dar Mădălina dădu din cap şi îşi risipi părul ca nişte spice blânde şi oarbe.

—Învăţătorule, asta le înveţi tu pe fete? zise ea pătimaşă.

—Ei, nu …

În braţele lui femeia era acum pâinea, el cuptorul fierbinte. Fata se răsuci şi îl cuprinse şi libertatea ei se topi într-a lui, după care se scurse în iarba uscată. Ce aveau să-şi mai spună? Aspirau aerul rece şi îl înapoiau fierbinte prin gură, prin nări, prin ochi. Când malul de pământ se opri din legănare, Ion găsi momentul să spună:

—Mă duc după o pătură.

—Nu rămân singură. Mi-e frică.

—Vorbeşti ca o şcolăriţă.

Ea vru să mai spună ceva, dar el îi puse palma la gură şi apăsă uşor, pentru ca din doi paşi să se facă nevăzut. La întoarcere, întunericul o înghiţise şi n-a mai găsit-o în oglinda întunecată a lacului. Bărbatul s-a întins pe smocurile de iarbă şi căldura i-a revenit în ţesuturi. Lângă el, singurătatea gemea uşor. Luceferii făceau cercuri de lumină.

Gheorghe Postelnicu

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s