POETUL ION NICOLESCU

943019_501031526629119_1478705275_n

În ultimii ani un personaj exotic bântuia pe străzile Buzăului şi prin locurile în care se strângea boema lumii artistice locale, stârnind simpatia unora şi antipatia altora.
Mi-l amintesc umblând îmbrăcat, indiferent de vreme, în nişte haine ponosite, cu ochelari de soare sau de vedere cu lentile fumurii, frenetic şi greu de urmărit în monologul sau şoptit, sibilinic sau doar confuz. Părea un cerșetor sau cel mult un “ciudat” al comunităţii noastre, în care se retrăsese de mai bine de două decenii. Mulţi dintre noi îl evităm dintr-un conformism egoist, preferând să întoarcem capul sau, şi mai rău, simțind că ne indispune ca un tip inoportun ne complica inutil viaţa! Transferăm, astfel, asupra lui sumedenia de frustrări care ne măcina existenţa şi orgoliile mărunte pe care tocmai le savuram în clipa în care el se apropia de grupul nostru.
Acum, acest om este trecut la cele veşnice. Societatea poate răsuflă uşurată. A mai scăpat de un… incomod! Ne vom putea savura în linişte cafeaua aburindă sau paharele de whisky cu gheaţă, ne vom gratula reciproc în tihnă la seratele culturale şi ne vom plimba degajaţi prin Centru, prin Crâng şi pe bulevard fără să mai riscăm să se apropie de noi… omul în negru, culoarea preferată a eroului nostru!
În rândurile de mai sus nu am vorbit decât despre ceea ce am gândit mulţi dintre noi vis-à-vis de un talent uriaş al poeziei româneşti din ultima jumătate de veac. Pentru că este vorba despre autorul unor poezii magnifice, reunite în volumele INDULGENTE, IRONICE, MIORITIADA sau RETORICĂ, scrise şi publicate la începutul anilor ’70.
Gânduri şi atitudini superficiale care au însoţit nedemn, din partea multora dintre noi, vecinătatea nemijlocită cu un geniu al versului care ar fi trebuit să ne umple sufletele de mândrie că am fost contemporani cu el şi, mai ales, că am ratat vinovat împărtăşirea gândurilor sale iconoclaste, nelumești, despre câmpii, munţi, păsări, copilărie, iubire, durere, iad şi răi…
Ion Nicolescu a trecut Styxul aproape în acceasi nepăsare a oamenilor după cum i-a fost şi existenţa. Silueta sa don-quijot-esca nu va mai bântui diurnul şi nocturnul existenţei noastre, odihnindu-se acum dincolo de ură şi indiferența criminală în care ne lăsăm încătuşaţi în ultima vreme. Insensibili la tot ceea ce este valoare autentică, la suferinţă aproapelui nostru, la viaţă şi moarte… covârşiţi de orgolii mărunte şi patimi desute.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Ion Nicolescu!
Şi iartă-ne, chiar dacă nu merităm şi poate nu vom preţui iertarea ta…

Călin Ghețu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la POETUL ION NICOLESCU

  1. F.I. Radus zice:

    Interiorizarea acestui mare poet, foarte bolnav, care spunea in romanul „Voi de colo de la Biarritz”…Cei sanatosi nu scriu. El a scris, din dragoste cu dragoste pentru glie, „cu coiful pe cap, buzduganul in mana si mantia fluturand”,….miroase a sarmale peste muntii Carpati.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s