Interviu cu Daniela Şontică

D Sontica

–        Daniela, tu şi cu Oana Camelia Şerban, două buzoience merituoase, sunteţi revelaţiile publicisticii ultimului deceniu. Vă ştiu la fiecare „parcursul” spre performanţă. Vă consider, dincolo de ceea ce aţi obţinut prin voinţă, nişte „copii” norocoşi. Când ai simţit că ai găsit calea spre afirmare?

–        Îţi mulţumesc, dragă Marin, pentru apreciere şi pentru acest infinit patriotism local al tău care îmi place enorm (de altfel, şi eu sunt mereu gata să-mi admir buzoienii şi să-i felicit când au reuşite). Poţi să numeşti şi noroc faptul că am intrat în presă cu mâinile goale aproape, dacă mă gândesc că nu făcusem încă facultatea, dacă mă gândesc şi că nimeni din apropiaţii mei nu mă lua în serios când venea vorba de scris, iar despre îndrumarea spre jurnalism nici atât! Poţi să numeşti într-adevăr noroc faptul că într-o zi, după ce îmi ratasem examenul de admitere la jurnalism, dar absolvisem totuşi o şcoală de secretariat „artistic de redacţie” – după cum grăieşte diploma semnată de profesorul meu de atunci Cornel Tabacu -, noroc, zic, că am dat în redacţia ziarului Muntenia peste… tine! Sincer, sper să nu te superi, îţi mărturisesc acum adevărul gol-goluţ, îl căutam pe Corneliu Ştefan, doar de el auzisem la vârsta aceea, dar cum nu l-am găsit în redacţia de la Opinia, am fost îndrumată spre tine. Noroc, dar şi destin! Nu se putea să fiu altceva decât ce sunt astăzi: jurnalistă şi poetă. Simt asta cu toată fiinţa. Şi sunt ceea ce sunt şi datorită încrederii pe care mi-ai acordat-o atunci, prezentându-mă fără să ştii aproape nimic despre mine, celui care ne-a fost apoi şef şi mie, şi ţie: Ionel Stănuţă. Amândurora vă sunt recunoscătoare şi mă bucur că nu v-am făcut de ruşine, iar peste ani, iată, tu mă consideri vrednică de un interviu! Afirmarea adevărată am simţit-o, însă, abia când am intrat în echipa de la Jurnalul Naţional, în 2003. După 10 ani de la primul pas într-un spaţiu al gazetăriei…

–        Am convingerea că la mijloc a fost şi mâna Domnului. Încă de când erai ziaristă la Buzău,  îţi percepeam religiozitatea discretă şi tenace. Acum eşti redactor-şef al Ziarului Lumina al Patriarhiei Române. Ai avut o chemare anume către această publicistică specială ?

Când mai înainte am zis „destin” exact la mâna Domnului mă gândeam. Ce altă mână ar fi artanjat mai bine lucrurile în viaţa mea dacă nu a Lui! Religiozitatea mea era şi încă vreau să cred că mai este discretă. Cel puţin în manifestările exterioare. N-am făcut niciodată paradă de credinţa mea în Dumnezeu, dar din când în când, şi mai ales în utimii trei ani, de când sunt la Ziarul Lumina, care este singurul cotidian creştin din lume!, oamenii mă tot îndeamnă şi provoacă să le vorbesc despre aceasta. Nu îmi este uşor şi uneori nici la îndemână, mai ales că aşteptările lor pot fi în cu totul alte direcţii, spre a povesti poate minuni sau lucruri fantastice care să mi se fi întâmplat pentru a fi aşa cum sunt. N-a fost o chemare propriu-zisă spre publicistica specială şi specializată în care sunt acum angrenată. Încă de pe vremea când eram redactor la Jurnalul Naţional m-am trezit, fără să fi căutat în mod special, că scriu şi texte pe domeniul religios. A venit de la sine, pentru că nu mulţi colegi deţineau proprietatea termenilor în domeniu, nu mulţi aveau familiaritatea cu lucrurile care se petreceau într-o biserică la o slujbă, să zicem, nu ştiau mulţi dintre ei nici care e diferenţa între Preafericitul şi Înaltpreasfinţitul, ca să dau doar un exemplu. Şi atunci, am fost trimisă mai mult eu la evenimentele de genul acesta până m-au considerat „specialistă”. Aşa a început totul. Făceam, desigur, cot la cot cu reporterii din secţia „special” tot felul de alte reportaje, interviuri şi documentări pe diversele şi atât de interesantele teme ce ne reveneau la Ediţiile de Colecţie. (Ce vremuri frumoase! Atunci încă se mai făcea presă adevărată în România, pe urmă, după cum ştim, a venit criza economică şi cu ea toate crizele posibile… Asta aşa, ca să fim un pic nostalgici.) Apoi, a venit propunerea celor de la Ziarul Lumina să mă alătur echipei lor. Şi am acceptat cu bucurie, a fost ceva firesc, dacă mă gândesc bine. Aşa am ajuns să scriu editoriale privind lucrurile, întâmplările, fenomenele din perspectiva omului care crede în Dumnezeu, mai precis, a creştinului ortodox. Am strâns cele mai relevante astfel de texte şi le-am reunit în volumul „Însemnări din pridvor”, pe care editura Trinitas a Patriarhiei mi l-a publicat recent.

–        La Buzău, la ziarele unde am lucrat împreună, toţi colegii te preţuiau fără reţinere. Despre mine nu mai zic nimic, te am în suflet şi acum, în puritatea ta morală. Înţeleg că îţi e dor de excepţionala echipă redacţională din anii de început democratic al publicisticii de după 1989. Spune-mi, te rog, câteva momente care te-au marcat, de care nu te poţi lepăda din cauza impactului lor asupra fiinţei tale.

–        Crezi că pot uita fericirea pe care o trăiam în primul an de presă la Buzău, când drumul de la gară până la redacţia de pe strada Chiristigii îl făceam pe jos (veneam cu trenul zilnic de la Cilibia), când mă uitam la oameni pe stradă şi îmi venea să le strig în faţă că lucrez într-o redacţie de ziar şi că acesta este cel mai frumos lucru din lume, crezi că pot uita cum mă întrebam în sinea cum este posibil să nu-şi dorească toţii oamenii să facă asta?… M-au marcat enorm de mult şedinţele de redacţie, erau ceva de pe altă lume, toate discuţiile acelea pe care le aveam, eu mai puţin la început – ştii cât de timidă eram, totuşi – , toate ideile cu care veneau redactorii şi le puneau pe masă la dezbateri… Apoi, ce să mai zic de multele mele drumuri, ca secretar de redacţie – de la etajul trei, unde erau birourile şefilor şi unde uceniceam pe lângă redactorul-şef, domnul Corneliu Dinu, până la etajul 1, unde eraţi voi, redactorii, şi până la parter unde colega Mihaela dactilografia ce era scris de mână (încă se mai scria de mână)!… Şi desigur, drumurile toate duceau apoi jos, la tipografie – la linotipişti, care culegeau în plumb rândurile, apoi la zeţari, care aranjau în pagină totul după macheta dată de mine (şi de celălalt coleg, Gabi), la zincografie pentru realizarea pozelor…  Apoi iarăşi sus, la corectură…

Mă impresiona, desigur, că voi, cei experimentaţi, aveaţi mereu idei noi de articole şi mă întrebam de unde le aveaţi, că trăiam într-un oraş şi un judeţ nu prea mari… Mai târziu, am prins şi eu “şmecheria”, dar asta e o poveste care continuă şi astăzi şi până când va mai vrea Domnul…

Ca să dau, totuşi, şi un exemplu de moment definitoriu, aş zice că acesta a fost chiar în prima zi, când m-ai prezentat la directorul ziarului şi a trebuit să răspund la întrebările lui, neştiind dacă o să-l conving că pot să învăţ meseria asta… Am impresia că şi astăzi mă mai întreabă câte ceva şi mi-e teamă că nu voi şti răspunsul corect. Dar, ca şi atunci, am mult entuziasm şi dorinţă să învăţ. Îmi plac foarte mult vieţile oamenilor şi vreau să scriu despre ele, îmi plac foarte mult vieţile sfinţilor şi vreau să fiu ca ei…

–        Ca şi mine, din câte ştiu, sper să nu te irit, vii dintr-o lume în care nu prea existau şanse de a deveni ceva, cineva. În societate, inclusiv în presă, locurile erau ocupate. Te-a bătut vreodată gândul să renunţi la dorinţa de a fi ziaristă?

–         Nu mă irită nimic din ce înseamnă viaţa mea, rădăcinile mele. Sunt fiică de oameni simpli, de la ţară. Nimeni în familia mea nu a aspirat până la mine la lumea scrisului. Dar nu mi s-a părut niciodată nefiresc şi asta mi se trage de la orele de literatură, când citeam despre scriitorii noştri că s-au născut la sat. M-am integrat firesc în profesia aceasta şi nu m-am gândit dacă aveam sau nu loc printre alţii, dat fiind „norocul” meu de început. Iar de renunţat am vrut să renunţ o singură dată, şi nu cu totul la profesie, ci doar la locul de muncă de atunci. Eram la revista „Privirea”, iar directorul acesteia, Mihai Tatulici, m-a umilit într-o zi în faţa colegilor cu argumente care nu ţineau de profesie, ci de viaţa personală. Mi-am dat atunci demisia şi am plecat acasă. Am trăit foarte intens euforia că am scăpat de situaţia aceea, dar m-a convins după două zile să mă întorc. Am reflectat puţin şi am acceptat deoarece chiria nu se plătea singură. Altfel, de la Mihai Tatulici am învăţat presă adevărată, nu glumă! Şedinţele de sumar ţinute de el au însemnat pentru mine cât jumătate din cursurile de la facultate.

–        Scrii poezie cu o graţie nativă. Publicistica ta e foarte echilibrată, nuanţată social, paşnică şi tenace. Ce au însemnat pentru tine începuturile literare şi ce înseamnă acum profesia în sine?

Scriu poezie de pe la 16 ani. Umplusem câteva caiete cu poeme în rimă, gen Păunescu, Voiculescu şi Bacovia, dar şi cu vers alb, când, la 19 ani am hotărât că vreau să public prima poezie în Convorbiri literare, din dragoste pentru Eminescu. Am trimis la poşta redacţiei, iar Daniel Dumitriu mi-a publicat două poezii acolo. Pe urmă mi-a dispărut interesul de a mă vedea în reviste, aveam confirmarea. Am continuat să scriu şi să ţin totul pentru mine până când, venind în redacţia unde eram colegă cu tine, am mers la cenaclul de la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu” şi unde am citit o singură dată. Apoi, tot „mâna lui Dumnezeu” dar prin mâna unei verişoare, poemele mele au ajuns la Nicolae Tzone. M-a chemat de urgenţă cu tot ce aveam scris până atunci şi mi-a scos primul volum, „Arlechini într-o pădure sălbatică”. Aşadar, am debutat în volum la Editura Vinea, în 1995. Nici după aceea nu m-am zbătut prea tare să mă fac cunoscută, dar am mai publicat prin reviste literare.

Cumva, afirmarea mea literară se suprapune cu cea jurnalistică. Poezia m-a condus către viaţa de jurnalist, scrisul de literatură a atras şi celălalt fel de a scrie. Deşi aparent, se bat cap în cap –  se spune şi este destul de adevărat că spiritul jurnalistului omoară sensibilitatea poetului – , eu pot convieţui cu amândouă laturile scrisului meu. Profesia îmi asigură un statut social şi mai ales îmi asigură traiul zilnic, iar poezia mă împlineşte mai profund. Fără să practic jurnalismul aş putea trăi, dar nu fără să scriu poezie.

În profesia mea, nu am avut vocaţia de a face anchete, descoperiri, dezvăluiri senzaţionale. N-am avut dorinţa să scriu pentru a dărâma guverne. Am avut mai mult aplecare spre lucrurile paşnice, social-culturale, spre reportajul care descoperă oameni deosebiţi, locuri neştiute sau mai puţin cunoscute, spre cercetarea unor fenomene care pe unii i-ar plictisi prin nevoia de a citi şi a răscoli prin arhive şi biblioteci, am avut şi am răbdarea de a asculta oameni dificili, de la care aparent n-aveai ce scoate ca poveste, dar care de fapt erau nişte comori… Şi cred că poţi schimba lumea şi prin astfel de scriitură, este nevoie şi de astfel de ziarişti.

Acum am ajuns (parcă prea devreme!) să le fiu îndrumătoare celor mai tineri din redacţie, să le dau idei, să le arăt ce ştiu, să conduc şedinţele de sumar, să împărtăşesc cu ei tot ce am acumulat în anii aceştia. Încă mă bucură un articol bine scris, încă aştept cu sufletul la gură să văd cum au ieşit fotografiile la un mare eveniment şi mă străduiesc să nu las rutina să-mi amprenteze felul de a fi.

–        Nu te plictisesc. Ştiu că eşti tot timpul ocupată cu munca la ziar. Totuşi, aşa, în principiu, te întreb: Ce planuri intelectuale te preocupă, cu ce ai vrea să-ţi umpli ziua de mâine? Te întreb pentru că, sunt singur, cariera ta de publicist încă nu a ajuns la apogeu.

Mi-aş dori să creez o revistă adevărată pentru copii, să-i bucure, să le ofere tot ce sufletul lor ar dori să găsească într-o revistă, dar atât de bine făcută încât să-i smulgă de la internet şi televizor. Culmea este că nu s-a găsit nimeni după 1989 să facă acest lucru. Mi-ar mai plăcea să proiectez şi să coordonez – dar nu sunt încă serios ancorată în această idee – o publicaţie şi mai specializată pe religie. Cred că aici filonul este adânc, inepuizabil – trăim într-o ţară majoritar ortodoxă. Aş vrea să mai public nişte cărţi de interviuri cu mari personalităţi, poate şi nişte monografii, biografii ale unor oameni importanţi. Mă mai atrage ideea de a face emisiuni de radio, mi-am descoperit această capacitate de a comunica uşor, fără emoţii, ba chiar cu plăcere, la microfonul dintr-un studio radiofonic. Şi cred că îmi vor mai veni şi alte idei, nu-mi fac griji niciodată pentru asta.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Interviu cu Daniela Şontică

  1. alexander zice:

    ma bucur sa citesc acest interviu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s