Victor Rotaru – poeme

 

CHEMARE CĂTRE TINERI

Deşi ca neam trăim moment grele,
Când glia noastră-i pusă la mezat;
Dar ca român crescut în vremuri rele
Celor plecaţi le adresez un sfat:

Întoarceţi-vă dragi copii acasă,
Deşi ,,PIRATUL” spune să plecaţi!
El este un nemernic ce nu-i pasă
De-al nostrum neam şi de ai voştri fraţi.

Întoarceţi-vă, este a noastră rugă;
A celor ce-am rămas ,,carne de tun”!
Nu toţi putem să apelăm la fugă
Din faţa unui om seminebun.

V-aşteaptă ţara, scumpa Românie
Să o-ndreptăm pe drumul bun şi drept,
Căci poate vine timpul, Domnul ştie…
Să aibă-n frunte şi-un român deştept.

CUMPĂTARE

Secretul fericirii nu este tot ce-ţi place,
Ci să îţi placă-n viaţă tot ceea ce tu faci!
Ferice este traiul în linişte şi-n pace…
De nu ai cumpătare, mai bine-ar fi să taci!

A sta în aşteptare şi-aţi stăpâni instinctul
Este o calitate cum rar o întâlneşti!
Ea este rezolvarea de-a evita conflictul
Ce deseori te duce la fapte nefireşti.

Nu spune vorbe grele când ai vreo supărare
Fiindcă oponentul se va simţi rănit;
Degeaba îi ceri scuze ce n-au nici o valoare,
El pleacă-n despărţire cu sufletul mâhnit.

Deci să trăim în tihnă cu cei ce ne-nconjoară
Acesta este ţelul nu greu de-ndeplinit!
Convieţuim pe lume cu griji ce ne doboară,
Doar gândul către ,, bine” să fie bun venit!

CUGETĂRI (I) REALISTE

Ca pământean, mă simt un om ciudat,
Gândind c-avem şi vreme pentru ură
Iar timpul nu-i decât o picătură
Ce curge dintr-un loc în celălalt!

Mă-ntreb mereu ca simplu anonim
Iar întrebarea mea nu cred că-i dură;
De ce ne duşmănim fără măsură
În lumea asta ce n-o moştenim?

Când vine timpul toţi plecăm spre cer
Indeiferent de rang sau de alură;
Pământul este cel care ne-ndură
Şi tot el ne primeşte–ntr-un ungher.

Deci, oameni trăitori pe-acest pământ,
Părerea mea e sinceră şi pură…
Să conlucrăm cu ,,mama” zis natură
Diriguită doar de Domnul Sfânt.

DOR DE ZBOR

Mi-e dor să zbor cu ,,pasărea măiastră”,
Spre ceru-nseninat şi necuprins;
Să trec prin nori spre zarea cea albastră
Şi să ating un loc de neatins.

Visez în somn cum mă desprind de Terra
Şi parcă visul este nesfârşit,
Să mă-ntâlnesc din nou cu stratosfera
Acum e-un lucru greu de săvârşit.

De-odată mă trezesc plin de sudoare,
Realizând că nu mai pot să zbor,
Dar am în mine-un gând care mă doare:
Cât voi trăi de zbor îmi va fi dor.

Mie dor să mă înalţ spre cer cu stele,
De aripi supersonice mi-e dor.
Acesta a fost visul vieţii mele
Să mă înalţ ca pasărea în zbor.

SEARĂ DE VIS

Apune-o stea după un deal tomnatic
Şi luna nouă este spre apus
Luceafărul de noapte singuratic
De ,,zâna” nopţii iarăşi e răpus.

Privind spre cer, gândesc la toate cele…
La Universul fără de sfârşit!
Stelele-ncep s-apară printre stele,
Iar ,,zăna” nopţii pleacă-n asfinţit.

Este feeric şi mă întreb: sunt teafăr,
Privind spre infinitul – infinit?
Cum ,,zâna” îl presează pe Luceafăr
Să plece după dealul vestejit.

De-odată simt o linişte deplină,
Când ,,zâna” pleacă după deal încet.
Luceafăr blând, în noaptea cea senină
Mâine te vezi cu ,,zâna” în secret.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s