LA LOCUL FAPTEI…

   Ieri, împreună cu alţi doi colegi, mă refer la   Tudor Cicu şi Nicolae Pogonaru, am lansat „Scrisori din Anglia”, un volumaş de corespondenţă pe timp de pace  caldă. Tudor a prezentat un volumul al său de parodii, iar Nicolae Pogonaru o carte de versuri. Nimic mai firesc. Au luat cuvântul din sală, nişte nume speciale pentru noi: Stelian Grigore, Călin Gheţu, Dumitru Dănăilă, Sorin Burlacu, Aurel Anghel, Titi Damian, Mihai M. Macovei, Aurel Ganea şi mulţi alţii ale căror nume îmi scapă acum. Îmi cer scuze. Cu acest prilej, văzând în sală câţiva foşti colegi de cenaclu, cum ar fi Călin Gheţu şi Emil Niculescu, am avut intenţia să vorbesc despre începuturile mele literare. Mi-am amintit de vechiul cenaclu „Viaţa Buzăului”, de şeful acestuia, poetul Puiu Cristea, şi de generaţia mea rebelă, echipa cu care am cam trecut prin literatură: Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Bebe Ţânţăreanu, Dan Dinu, George Tarara, George Vioreanu, Marian Dinu, Spiridon Râmniceanu, etc. etc.

L-am văzut în sală pe Călin Gheţu şi mi-am amintit că, datorită lui, am luat drumul literaturii. El şi cu Puiu Cristea erau cele mai autorizate voci din cenaclu. Cine citea acolo, pleca acasă plângând. Pe mine nu m-au belit, citisem nişte poezioare, pentru că, preventiv, la timp, Dan Dinu şi Călin Gheţu a dezamorsat eventuala furie a celor din jur. Nici azi după vreo 3 decenii şi ceva, nu pot demonstra că sunt „ scriitor”. În schimb, cărţile mele sunt dovada că am muncit onest, cu sârg. Singurul care, atunci, în acele vremuri în care viitorul avea o singură culoare mortuară, Călin Gheţu a afirmat în clar că voi deveni scriitor, poet. Am luat acea profeţie ca pe o obligaţie morală. Nu-mi amintesc să-i fi mulţumit vreodată lui Călin Gheţu pentru acea încurajare în alb. M-am întors, ca să zic aşa, la locul faptei. La acea imagine reală a unei grupări literare care a dat literaturii buzoiene destui scriitori onorabili. Timpul a trecut. Dar nu şi memoria mea. Am scris aceste rânduri doar pentru a mulţumi public lui Călin Gheţu pentru bunătatea şi diplomaţia sa proverbiale. Eu căruia, i-au spus câţiva mari scriitori, sunt „negru în cerul gurii”, am şi momente cosmice în viaţa mea mai scurtă decât un punct. Uneori, din nostalgii fireşti, simt nevoia să-mi spăl cu lacrimi sufletul. Mă opresc aici. Cam asta e chestiunea…

Marin Ifrim

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s