Luminița Zaharia – poeme

LZ

Ceva care ne leagă

Tu nu mă poți iubi în întregime.
Cînd vin spre tine cu brațele înmugurite,
întorci privirea, -ntomnat.
Nu-mi ieși în întîmpinare cînd zorii cruzi mă alungă
din refugiul molatec al nopții.
Dacă întîmplător te ating pe cicatricile frunții
nu tresari, nu clipești.
Doar nodul în gît te trădează puțin –
și asta, pentru mine, se cheamă speranță.

Și încă,
sărutul meu nu-ți pîrjolește malurile abrupte,
mîna ta inertă se-mpotrivește magiei.
Nici vocea mea nu-ți unduie apele potolite,
nici lacrima nu-ți străpunge carapacea-ntristării.
Curbele mele nu-ți izbucnesc cutremurate poeme,
pielea mea nu te aruncă-n frenetice dezastre,
delirul rămîne mereu departe de tine.

Sînt pentru tine, măria-ta, frumosul meu întors pe dos,
cu sufletul criogenat la vedere,
doar coasta lipsă, nevitală-n clepsidre,
doar fărîma de suflet
înlocuită confortabil de-o schijă, pe front.
Sau poate atracția gravitațională
niciodată sesizată de simțuri,
fără de care însă te-ai pierde iremediabil,
măria-ta, înălțimea-ta,
neatinsul meu iubit!

Și totuși, dacă m-aș reîncarna peste evi
într-un dragon, de pildă, cu solzi reci, flăcări albastre pufnind,
doar tu m-ai recunoaște printre regnurile toate.
Doar tu n-ai fugi înfricoșat, sustras iluziei, din prea-nduplecare.
Căci împărăția va fi a neprihănitelor, introvertitelor făpturi,
atemporale, fără chip în oglinzi,
ce nu știu să posede, nici să ceară,
și nu cunosc vanitatea îngenuncherii altor făpturi.
Așa ca tine, măria-ta, imensitatea-ta,
frumosul meu din dealul adormit, așa ca tine!

Dacă urmașii urmașilor mei, atei și amnezici,

vor destupa rîzînd creuzetele de argint
la marile răscruci ale lumii,
și un fir din cenușa mea ți s-ar așterne sfielnic pe buze,
de peste toate formele materiei
stratificate în tine pînă la desăvîrșirea finală,
ai simți că sînt eu!
Și firul de iarbă pe mormîntul încă jilav,
și bulgărele de aer strîns pînă la sîngerare
în pumnul tău niciodată destins.
Ai ști că sînt eu. Doar tu ai crede.

Ce contează (nu-i așa, măria-ta, adîncimea-ta,
iubitule nesfîrșit…nu-i așa?)
întîmplarea timpului, genul ales, distanța pe hărțile minții,
starea de agregare-ntru viață ori moarte,
conturul inventat de lumină,
inconsecvența fantomelor-oglinzi,
cuvîntul surpat spre trezie ori vis?…

Noi doi vom îmbătrîni negreșit împreună,
așa cum odată, pe cînd mă implorai cu povești

să mă nasc,
eternitatea-ta,
mi-ai promis…

Dăruire

uimește-mă! fii, iubi, mai cu moț,
de Freud și Copperfield nu mai e timp,
nu-mi căuta în traistă, ca un hoț
identitatea ștearsă din Olimp

nu îmi ghici în palmă și-n cafele
nici cum mă cheamă nici ce vîrstă am
ai diplomă de cititor în stele
dar și eu port, trufaș, un mistic hram

nu-mi căuta în epiderm indicii,
-n sinusoide, lobi etcetera,
școlită-n Eden, damă cu capricii,
m-am vaccinat de verbul tîmp a da

de-mi vei găsi în trup acul de trîntor
unde-ochi umanoizi nu văd defel,
sau colțul cobrei lîngă mușchiu-abductor
unde-a semnat țînțarul anofel,

dacă vei ști, cu-al treilea ochi, să-mi aperi
de ochi străini, floarea de cactus rară,
să calculezi, olimpic, chiar să scaperi
din ea, anii rămași în călimară,

de mi-ai putea linia vieții, magic
sub clar de venus, s-o lipești de-a ta
și să-mi rescrii poemul vieții tragic
coarda sărită s-o poți acorda,

dacă-mi vei mîngîia, stîrnit, cu dinții
osul frontal, fără a-mi fi casap,
să-mi afli-n emisferi comoara minții
și punctul ge rătăcitor prin cap,

să îmi țîșnești șuvoaie-n valea seacă,
ce-ar deturna vapoarele cu miere,
dischinezia inimii să-mi treacă
săpînd cărări virgine prin plăcere…

uimește-mă! află-mi nuanța justă,
în hollyrai pavează-mă c-o stea,
croiește-mi cloș din clopoței o fustă
să exersez în a o lepăda,

să-mi fii atotdedat, un kamikaze
cu ființa atîrnată-n vid de-a mea,
să-mi explodezi în piept scrîșniri de raze –
atunci, iubitul meu, voi fi a ta!

Limbi străine

Mă fascinează limbile străine,
am afinități înnăscute, priviți-mă bine!
Mă sperie numai cuvintele neînțelese dintr-o carte
lăsată mie-n grijă cu limbă de moarte.
Mă sperie și pasărea care pe limba ei piere
și alte păsări nu răspund la durere.

Învăț că limba e un organ musculos, nepereche,
fără o clonă de rezervă, ca norocoasa ureche.
Singurul prizonier in-și-out, între două hotare
ca atunci cînd noaptea se crapă de ziuă și doare.

Limbă are și pantoful și ceasul și clopotul și broasca
și îngerul meu cînd își degustă masca.
Limbă de cuc, de bou, de soacră sau brustură,
limba ta de aur care, prea pură, mă ustură.
Străină chiar sieși, inaptă să-și vadă întreaga splendoare
decît în săli de tortură sau în spînzurare.
Și tot străină în odăi ca-ntr-un straniu bazar,
indecisă-ntre acru, dulce, sărat și amar.

Cu intraductibile doruri ne arde limba de nou-născut
tot mai înstrăinat-dedublată, dragul meu, în sărut.
Simți și tu în papile, n-a fost așa mereu!
Limbi străine vorbim așadar, dragul meu,
de cînd iubirea ne cere numai fresh de cucută
și cîntă afon pe limba ei surdomută.

Îngerul de gardă n-are chef de risipă.
Rîd naiv: sîngele meu coagulat pe aripă
îi dă un aer ușor provincial.
– Te-ai pregătit, lumino, pentru bal?
îl traduc bîjbîind pe limba mea feminină.
Nu-nțeleg de ce mi-ar spune, el mie, lumină!
Dar cineva mai de sus îmi face traducerea clară:
– Limbută, insipidă domnișoară,
ai șapte zile numărate, numai șapte!,
să-ți înnoiești pașaportul monolingv
pentru moarte…

Cu trei capitole înainte

Era imperios necesar
să mă iubești atît cît trebuie,
nici un extaz, nici o tristețe-n plus.
Șablonul era clar –
te puteau însă ajuta
să-ți zvînte lacrima – zefiri de-apus,
recuzita s-o schimbi – generoase cortine,
înaripatul meu, și tot așa.

Te-au lăsat atunci să te clonezi special
pentru mine
într-un palat frumos, de mucava.
Ce sacrificii fac unii, din iubire!

În fiecare seară clona îți scrie, minuțios, un raport
eșalonat pe rubrici distincte:
zîmbet, alean, zvîrcolire, sărut…
Tu sorbi cerneala literelor, însetat
și ți se pare, rînd cu rînd, că m-ai avut.
Tu, care nu te ai cu adevărat nici pe tine!
Tu, băiețandrul cu icoana din suflet intactă!
Dimineața îi dai din nou planul zilei
și-i spui grav nu cumva să se-abată.

Războaiele nu sînt niciodată egale
o inimă învinge, alta cade,
în ceruri planuri noi se fierb.
N-ai aflat niciodată în clepsidrele tale –
de ți-am fost adjectiv,
tu-mi ești pururi adverb.

Într-o zi va ieși la lumină
cine pe cine se minte.
La noapte mă voi furișa rază lină
pe fereastra ta zăbrelită
să-ți fur programul, să fiu magistral pregătită
cu trei capitole înainte.

Periclitante te

după ce te-am găsit
m-am pornit să te caut
(nu poți să îți pui singur întrebarea
de ce)

periclitante te

erai presat în cutia mea poștală
o scrisoare simplă fără destinatar
din start compromisă sieși letală
doar eu știam că nu riști în zadar
meritai o lume cu infinite dimensiuni
te-am invitat la o cafea așadar
în cutia mea toracică sudată de stele
acolo unde germina în fiecare noapte
un vis zămislit chiar de coastele mele

am locuit un secol într-un poliedru abstract
numai așa puteam să-nvăț fără vreo influență exterioară
că lumea e-nlăuntru chiar dacă viața afară
și mi-am răsucit invers cheița de contact
am înțeles o dumnezei cum nici o căutare
nu-și află stricta ei determinare
nici un răspuns mulțumitor nu este
dar toate astea le descoperi doar plonjînd
în tine ca-ntr-un nou deznodămînt
de poveste

uneori te uitam dusă pe gînduri
periclitante te
mă sărutai să mă trezești pe gură

cînd două corpuri se ciocnesc
e ciudat se degajă căldură
periclitante te
pierdere de suflet în iarbă moartă
ratează da-ul saltul peste nu
pierdută ție eu perdantul tu
pierzătoare soartă
întoarce-ți iute bobii

pleoștitu-mi-s-au urechile nesărutate
să-și apere în ceasul ultim lobii
în dedulciri succesive crezi orice durere pălește
uscatu-mi-s-a gura nerostind despărțire
iarba ți-ascunde gărgărițe decimate
miroase vara-n țurțuri a iubire
și peste toate peste poate peste o altă eternitate
riscul mănîncă din tine
regește

periclitante te
caut împrăștiată-n iarba verde
tot mai amară-n reparații afective mă încînt
familia extinsă a verbului a pierde
(cum te-am înstrăinat iubitul meu fără motiv)
prin genealogii firești de zgripțori
scrise cursiv în ablativ
pe vînt

Doamna cu Luna

Cineva, acum, mă vorbeşte,
ştiu pentru că noaptea m-a sughiţat repetat.
Dragostea s-a strecurat mişeleşte.
M-a somat. Am icnit. M-am predat.
Cu sinceritate, desigur, şi fast
mi-a ros făptura slabă, pînă la os.
Ca să mă scape, zicea, de balast.
– Ce frumos ţi-e, dom’şoară , pe pat
răsfirat, sistemul nervos!

Cineva, acum, mă visează,
doar în vis aş îndrăzni să renasc din cenuşă.
Să privesc trează-n ochi ce-am iubit.
Să nu încalţ botinele de fugit,
atît de cuminte, în casă,
între fereastră şi uşă.

Cineva, în clipa asta, mă uită.
Simt pentru că văzul, brusc, mi s-a şters.
Oarbă şi mută, de mine pierdută,
m-aş retrage umilă către ultimul vers.

E tîrziu. Vine doamna cu Luna.
Îmi întinde tipsia rotundă
pe care, cîndva, stăteau capete de regine.
Îmi face semn s-aleg, cum se cuvine,
dintre singurătăţi, numai una.

Versus

 

Numai femeia răsucește rufa albă pînă cînd
apa-ntre ochiurile de substanță pură
cade-n niciunde, arzînd.
Doar ei i s-a dezvăluit de zei
sfînt circuitul apei în natură
din lacrimă pînă-n cascadele iubirii…
Numai femeia poate procrea
hăt peste dincolo de legea firii
cu pași mici frizînd nerăbdări de bărbat,
cu durerea-nfășată în cel mai enigmatic surîs cu putință,
arătătorul sîngerînd pe gură,
din cel mai fragil mîț de suflet, și-n cea mai suavă velință,
în absolut de liniște, poezia…
Trup din trupul ei, nedezghiocat!
Dimpreună doar le veți atinge,
femeiașipoezia, umblați cu grijă!

Bărbatul e săgeata pro-creație, avîntat
mîndru cînd îl nimerește întîmplător dar anume vreo schijă
și cămașa albită de Ea în roșu patos o udă.
În adînc de codru des, unanim de vîntoase ales,
dezgroapă rădăcini-minuni firea-i nudă.
Uneori răsplata vine, mirat inorog.
Se privesc ochi în ochi, inorog și bărbat
egali fără să știe, a-mblînzire se-nfruntă
(studiați lirica masculină, vă rog!)
cînd toată natura conspiră a nuntă.
El ar vrea să așeze femeia-zeiță pe-un piedestal aurit,
să-i compună cel mai felurit imn-portret de iubire
despre cîte rotunjimi catifele ar mai avea de iubit
și încă o mie nuanțe de văluri e frenetic să-i deie,
de mîini mîngîioase sîni calzi nemblînzite picioare
dar oare
știe el că în universul nesfîrșit de femeie
o singură icoană – a lui! – în suflet ea are
aspră neumbrită de falduri ca materia lumii la început…
Icoana cea mai sinceră, cea mai justă
așa cum în toate oglinzile vremii
vreodată el nu s-a recunoscut…
Ea nu-l recompune statornicită cum e
în alte mii de brațe fapte de arme ori cîntece rebegite în ploaie
dar el habar nu are că adevărul e gata născut
și pribegește tîrziu spre noi donquihotene războaie…

Uneori se-ntîlnesc, pe marginea dinspre indicibil a spaimei
(cîndva bărbații purtau cămașă de noapte
și nu uitaseră că adevărata frumusețe nu suportă tipare.
Naiv dezechilibru-n dinți de lapte!
Dar, vezi, și femeile se mai credeau amazoane…
Prejudecăți și absurde legi propagate
cînd veți renunța oare)
în punctul cardinal numit patos
la răscrucea unde de-ntorci capul
orizontul se crapă de noapte și învinsă minciuna

o, rare armistiții ale sorții
cînd goi în habitatul poeziei
bărbatul femeia sunt una!

God is Good

mi s-a ghicit, de mari experți, în nume
că-n următoarea dintre lumi voi fi
regină peste desfătări, încoronată-anume
din greaua mea tristețe să mă pot trezi

că fierea va migra-n serotonină
tîrîrea stearpă va rodi plutire
zbîrcita coapsă-mi va fi iarăși plină
și voi plezni rîzînd de preaiubire

născut va fi cel ce în vise mă iubește
juliri de suflet n-or să mă mai prindă
din lacrimariu lăcrămioare-or crește
și n-am să mai fug arsă de oglindă

dar pîn-atunci (o, God is good, se-aude
un cîntec gospel, răvășindu-mi crezul)
să stau în van, cu atriile nude?
nerăbdătoare să-mi sacrific miezul?

sau ce să fac? în mediul abiotic
în care-am stat pe țepi și incognito
să scriu tratate tropăind hipnotic
despre făptura bleu ce-aș fi iubit-o?

vii tu, mire potențial cu nume mitic
la făt-frumos trist, veșnic candidat
îmi pui pe buze tomul anagliptic
la care-ai scris sub stele, îmbătat

mă-nchid în mine mută și-arunc cheia
cînd mă atingi te-nsîngeri, sînt cactee
mai am pînă s-ajung regina-aceea
n-am învățat să fiu măcar femeie

tu plîngi a contrazicere și ciudă
și-mi urli-n ochi că este doar o lume
aș crede-n ființa ta alpestră, udă,
dar cum, cînd nu vrei să-ți ghicesc în nume?!

sînt nopți cînd numele îmi sună crud
și tot ce mi-a rămas e god is good…

O femeie sublimă
Mă trec prin ființe blîndă, cu visurile mele,
nu las în ele soare, nici umbră, nici sechele.
De-atîta goliciune, nu port oglinzi în casă
și oameni plini mă strigă „fantomă grațioasă”.
Am mulți prieteni bloggeri neprinși în carne-oase
și-un album gol-goluț de amintiri frumoase.
Nu-i nimeni să m-atingă în timp ce mă iubește,
cu țepi de-arici mă-ngîndur, desuuri – solzi de pește.
Un zeu care nu crede în cvadraturi de cercuri
m-a programat iubirii, nătîngul, într-o miercuri.
Să fie totul grabnic, o parafă eternă
așa că intru-n Guiness cu cea mai udă pernă.
Mă uit în neozoic senzuală și cochetă –
din underworld, iubitul mă vrea numai poetă.
Metempsihoții zilei traduc tomografia:
tumora-nsingurării mi-era chiar Poezia!
Ca să mă vindec iute, pledînd nensingurată,
extermin poezia, bucată cu bucată.
Știu, veți suna cerberici la unu unu doi
poate fi (nici că-mi pasă) oricare dintre voi.
Am un minut fantastic pînă or să mă prindă
de nesingurătate – cu mine în oglindă.
Răgaz neperisabil, atotvisat, post-crimă
să mă rescriu, pe tablă: „o femeie sublimă”.

Cine iubește și lasă

cine iubește și lasă
marea sargasă
în trupu-i setos
turti-i-ar cașaloții
cordul de coastă
sorbi-l-ar rechinii
pînă la os

cine iubește și lasă
obloanele trase peste
ființa-i de lut
trăsni-l-ar fulgeru-n
propria casă
orbi-l-ar atlazul
în care-a crescut

cine iubește și lasă
iubirea să-i treacă
pe lîngă branhia stîngă
deșirate-ntîmplării
ochiuri în plasă
învețe-l pustia
să plîngă

cine iubește și lasă
secul din paștele
calului murg
tihnească-i doar iarba
șerpească la masă
plonja-i-ar zorii-n
rușinatul amurg

cine iubește și lasă
din prețul iubirii
un ban de-mprumut
dobînda surîsului
fie-i marea grimasă
dospi-i-ar rărunchiu-n
obștescul sărut

cine iubește și lasă
la-ul din gamă
în styxul peren
usca-i-s-ar laptele-n
blînda lui mamă
din șansă piei-i-ar
penultimul tren

cine iubește și lasă
stearpă gîndirea
pogorîtă-n cuvînt
fi-i-ar odraslă
repetentul din clasă
și zborul ideii
teluric înfrînt

cine iubește și lasă
grea zîna-ntîmplării
în fuga spre cert
naște-i-ar mîndra
sexteți după casă
seca-i-ar vocalele
cuvîntului iert

cine iubește și lasă
cu zile doar nopțile
sticloase-n lactei
frige-i-ar sorii
nevăzuta mireasă
-n mansarda de scrum
fără chei

cine iubește și lasă
cu limbă de moarte
poemul tradus
urzică-i-ar sepii
călimara vîscoasă
subția-i-s-ar tușa
în griul abstrus

cine iubește și lasă
perechea să-i scape-n
paharul cu vin
solitudinea fie-i
ibovnica grasă
și sufletul iască…
Amin!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Luminița Zaharia – poeme

  1. FIR zice:

    ….„o femeie sublimă”,plina de metafore „underworld”,intrand in Guiness-ul buzoian, fara prejudecăți, doar cu un mare talent. Am citit cu multa placere. Succes !
    FIR

    • Chiar cum am facut lectura unor poeme mai recente. Am fost impresionata si nu stiam unde sa ma strecor si am gasit aceasta bresa. Langa aprecierile altora ma alatur si eu cu multe cuvinte de lauda, poeta are un cuvant clar, rezonant, luminos.

  2. Va multumesc mult pentru frumoasele cuvinte! Iubesc Buzaul, care m-a primit cu bratele deschise, viata literara efervescenta, oamenii calzi de aici!

    Luminita

  3. Ana Maria Gîbu zice:

    Am recitit cu mare drag aceste versuri. Am rasfoit cu emotie blogul d-nului Marin. Stiu ca aici gasesc de fiecare data cuvintele calde, sincere, rostite din suflet ale prietenilor dragi din Buzau, care, asa cum spui tu, Luminita, m-au primit totdeauna si pe mine cu bucurie, facandu-ma sa ma simt ca acasa. Va multumesc, dragi buzoieni! Felicitari, Luminita!

  4. Multumesc celei mai bune prietene si colege din lume!

  5. Am citit aici poezii frumoase, lucru pentru care te felicit draga mea! Ionela, cu aleasa pretuire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s