SPRE NEUITARE: “MESTECĂ LUMEA TĂCEREA CA PE O GUMĂ…”

Încet, foarte încet, îmi adun de pe drumuri cuvintele nescrise. E mare nevoie de ele. Mai ales că acestea au existat. La una din minusculele şedinţe de cenaclu, citindu-mi şi eu amărâtele de „încercări literare”, la „ei” , la şefii de cultură, numai un astfel de termen fiind valabil, un nene, care, mai târziu, s-a dovedit a fi profet în sufletul meu, mi-a spus în clar că ceva nu e în regulă cu un vers dintr-o poezie: „mestecă lumea  tăcerea ca pe o gumă de mestecat”. Cam aşa ceva. Lângă locul faptei, adică vizavi, se construia ceva. Un bloc.  Tovarăşul respectiv mi-a explicat în clar că, cine ştie, din întâmplare, după astfel de poezie, când trec pe partea cealaltă, s-ar putea să-mi cadă vreo cărămidă în cap. Atunci am crezut că el  mă protejează. Mai târziu am înţeles că mi se sugera frica. Şi foarte târziu am înţeles că pur şi simplu nu aveam ce căuta pe acolo, că îngrămădeala respectivă colcăia de virgule literare împrumutate din dotarea secumiliţiei. Am de publicat sute de articole. Uneori îmi e silă şi milă să merg la originea textelor. Totuşi, spre neuitarea vremurilor prin care am trecut, voi mai gavari câte ceva discret. Asta e vremea, turnaţii au devenit turnători. Turnătorii ştiu de ce. Cel mai abject lucru pe care îl poate face un intelectual, e să se găinăţeze pe cuvinte. Să filozofeze pe ele. Să nu-şi mai aducă aminte că nu a avut niciodată aminte. În clipa în care mi s-a falsificat biografia, am devenit nevricos. Toţi prietenii mei de o viaţă, au tăcut. Inclusiv cei care ştiau cine sunt cu adevărat. Am asistat la un orgasm colectiv, chestii din alea pişăcioase, de-ale ăluia, Bivolaru, o bucurie uriaşă că, în fine, mi-aş fi găsit naşul. Nişte marţafoi au vrut să mă scoată din propriile-mi mele cărţi, familie, viaţă etc. Am avut o răbdare de fier. Acum lucrez la cartea lor, pentru ei, despre ei. Nu plec de pe această lume de rahat până nu scriu, eu nu spun, doar scriu, tot ce ştiu. Spre neuitare. Din cauza acestor jigodii, lăcuste de toate culorile politice, am ajuns să mă spăl direct pe conştiinţă. O chestie care doare enorm, căci nu e vorba de aţi da pe cap cu şampon sau căcat, ci cu nişte acizi care te lasă chel încă de la prima picătură. Mergem mai departe. Aşa e viaţa. Unii cu cuvintele, alţii cu vorbele.

Marin Ifrim