Nici nu mai ţin minte cine mi-a zis, când încă eram în stare de nou sosit pe lume, să nu fac niciodată rău. Cred că mamaia Stanca, mama mamei mele. O femeie cât o icoană, care, aşa dificil cum am venit în realitate, m-a iubit mai mult decât pe propria sa fiică. A avut răbdare totală cu mine. Era o legătură dumnezeiască între noi. Eram în clasa a cincea, în anul în care doar crăpase Gheorghiu-Dej. Prin martie. Ca să nu-l plâng pe Dej, după două zile a murit mamaia Stanca. Nici acum nu-mi vine să cred. Eram în bancă, la şcoală. În timpul unei ore de istorie, am auzit clopotul bisericii din sat. Am ştiut că a murit mamaia. Am ajuns acasă. Am găsit-o într-o stare incredibil de odihnitoare. Plecase la ceruri cu o linişte de împărăteasă unică. În casa noastră modestă, într-o cameră unde am trăit pe rând, fiecare la timpul său, mamaia arăta imperial. Demnă ca orice abonat la Rai. Am pupat-o. I-am pupat mâinile. În buzunar avea o portocală. În cele vreo 4 zile în care Dumnezeu i-a trimis mandatul de plecare, bolnavă fiind, i-a fost poftă de o portocală. În acele vremuri, portocale nu mâncau decât cei din ţări cu portocali în dotare şi câţiva comunişti de pe la noi. Luând în serios dorinţa mamaiei mele, nenea Tomică, un neam de-al nostru, bine văzut peste tot, s-a dus la Râmnicu Sărat şi a adus o portocală bunicii mele. Ea deja murise. Uneori am dorinţa ca la capătul crucii ei crească un portocal…Nu fac literatură. Mi se cam apropie un alt început de drum. Nu vreau să ajung dincolo cu datorii de dincoace.
Marin Ifrim
Blogul lui MARIN IFRIM 
Impresionant fratele meu drag… mi-au dat lacrimile!
E poemul lui Marin, după ce s-a lăsat de poezie. De fapt, aici e şi poezie, dar, e şi multă… multă viaţă adevărată. Aceste câteva rânduri, egalează un roman de 200 de pagini. Dumnezeu ţi-a trimis acest gând despre „mamaia Stanca”.
Eh… In acele vremuri, de demult apuse,un, intai martie 1965 (ora doiprezece si un sfert), imi aduse vestea mortii bunicii din partea tatalui. Ziarele vuiau de boala sefului statului,(Gh. Gh. Dej),19 martie 1965, ora 17.55 . Mi-aduc aminte ca unchiul meu, fratele tatalui meu cel mai mic, iera in armata. Cu chiu cu vai, a fost lasat sa participe la funerarile mamai sale.Toata armata iera in stare de alarma. Intamplator sau nu, si pe bunica mea din partea mamei o chema Stanca. Oare , aceasta este iaras o intamplare? De ce ma aflu, de cca 15 ani ,alaturi de bunul prieten Marin Ifrim? Ced,ca din ,aceleasi motive ca ale lui. Sa ne platim unele datori, pe care tineri fiind, nu le prea intelegeam. RIP,pentru toti cei trecuti in cele dumnezeiesti si uitati de urmasi. Pentru tine, portocala,a fost inceputul „memorialului” adus icoanei bunicii, pentru mine,destainuirea ta. Cat despre, „noi inceputuri”, eu zic, s-a le mai amani, caci nu le-ai terminat pe cele vechi.
Cu drag , prietene Marin ifrim