Festivalul Internaţional de Creaţie Literară “Titel Constantinescu”, ediţia a VI-a – de la Râmnicu Sărat, 21 septembrie 2013

          Motto:

“Cel mai rezistent pod dintre Moldova şi România
este podul de carte care se face acum, şi aici”.

                                     (Nicolae Dabija – din cuvântarea sa de la Festival)

Acest festival a început cu îngrijorarea poetului (şi organizator al festivalului) Constantin Marafet (pe care l-am găsit la orele 1015 pe treptele Căminului Cultural “Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat) aflat cu telefonul mobil la ureche, vorbind cu un reprezentant al primăriei locale, îngrijorat că oficialităţilor oraşului nici că le păsa de acest Festival şi, nici că, aici, urma să sosească din clipă în clipă, tocmai ambasadorul păcii de la Strasbourg, în persoana domnului George Călin. Mi-am zis că nu e în firea oamenilor de aici, să-l aştepte pe ditamai ambasadorul venit special la festival şi poate că aşa e firesc, să fie în firea oamenilor să fie prinşi, mai mereu, nepregătiţi, pe picior greşit. Pe scena mare a Căminului Cultural, celor prezenţi, li se desfăşoară un spectacol grandios, de dansuri populare, cântece şi voie bună. Copiii de la Dumitreşti, ca făcând parte din grupul folkloric “Sânzienele”, urmaţi de de cele două interprete, copile, din grupul “Zori de zi” al profesorului Ungureanu de la Buzău, primesc în mod meritat vii aplauze. Sala e pe jumătate plină cu scriitori, oameni de cultură, îndrăgostiţi de poezie şi literatură veniţi din toate părţile: Râmnicu Sărat, Buzău, Focşani, Adjud, Bucureşti, Constanţa, Republica Moldova etc… Vicepreşedintelui juriului Emil Lungeanu (care, în lipsa preşedintelui ei Horia Zilieru va oficia şi în calitatea de preşedinte al juriului) se foloseşte de poezia lui George Astaloş (prezent la festival) recitând un poem din acesta. Folosindu-se de „paravanul” numit George Astaloş, Emil Lungeanu îl prezintă pe adevăratul, în carne şi oase, George Astaloş, ca un monument despre care „nu se spun cuvinte” pentru că dumnealui este „o memorialistică românească” … o carte vie, o enciclopedie a amintirilor, o operă „pe care nu poţi s-o măsori”. Invitat pe scenă, George Astaloş (nominalizat cândva la premiul Nobel pentru literatură), ia loc la masa prezidiului, între Emil Lungeanu şi Constantin Marafet, şi înşfacă microfonul pentru a nu-i mai da drumul preţ de o jumătate de ceas. Să amintim, că poetul, publicistul şi scriitorul G.A. se află în pragul aniversării a 80 de ani de viaţă. George Astaloş e, într-adevăr, un moş Nechifor Coţcariul, uituc şi şiret (deopotrivă). Îşi aduce aminte de când era foarte tânăr şi se gândea la viitor (dar, nu mai mult de anul 2000) şi nu-şi putea imagina, pe atunci, că se poate ajunge la anii aceia anunţaţi de cele mai rele previziuni. Nu s-a mai gândit de atunci, dar (spune el, şugubăţ), acum nu, cu certitudine, fiindcă a împlinit 80 de ani şi mai pot să treacă încă pe atât. Astalos e un amestec de Hitchcock şi Kafka, şi Karel Ĉapek (cel cu soldatul Svejk). Sala e în delir. „Cumpăraţi cartea – ni se sugerează – pentru a afla multe alte amănunte din ciudăţeniile unui destin, a unei familii deportate, a unui om trecut prin atâtea meserii, în fine, a unui om nemaiîntîlnit. Constantin Marafet, intră, în sfârşit, în posesia microfonului şi anunţă sala, că din cei 804 participanţi la concursul de creaţie literară, juriul compus din: Horia Zilieru preşedinte, Emil Lungeanu membru USR, prof dr. Adrian Botez, Cristina Poteraşoiu (jurnalist) şi Constantin Marafet (organizatorul festivalului) a decis cu greu componenţa celor 11 premiaţi cărora li se editează gratuit 100 de exemplare din cărţile trimise la concurs. În afară de aceste premii se mai acordă (ca bonus) câteva premii speciale: traducătoarei Nina Gonţa (pentru traducerea poeziilor unui poet rus), poetului buzoian Dumitru Istrate Ruşeţeanu şi unui poet din Anglia. Se acordă, mai întâi, diplome de excelenţă grupului folcloric „Sânzienele” şi grupului vocal „Zori de zi”. Nominalizarea la un anumit premiu şi înmânarea acestuia laureatului de către un alt scriitor (chemat şi el pe scenă) a stat sub semnul unei pânde continue a juriului cu sala şi participanţii la manifestare, ale căror suflete aflate în seducţie totală de tot ce vedea, erau numai vibraţie şi încântare. Mai întâi se acordă cele trei premii speciale (acordate ca bonus, în plus faţă de cele 11 nominalizări): Nina Gonţa primeşte un premiu special pentru traducerea din limba rusă a poetului Arcadie Ciuhoi. „Am găsit numele lui printr-o întâmplare a sorţii pe internet”. Căuta cu totul altceva (o adresă oarecare) şi poeziile lui i-au atras atenţia „ca fiind o poezie fatală – a morţii – şi l-a tradus. Un alt premiu special pleacă în Anglia, dar nominalizatul nu este prezent. Poetul Dumitru Istrate Ruşeţeanu primeşte cel de-al treilea premiu special. Şi acum, laureaţii: Premiul „C.C.Datculescu se acordă autoarei buzoiene de volute şi eseuri literare, Elena Radu pentru volumul „…Şi tatăl”. E invitat poetul Ion Stanciu pentru a înmâna acest premiu. Prezenţa Elenei Radu îl răvăşeşte pe Ion Stanciu. Totuşi, după sincere mulţumiri pentru acest premiu, poeta lansează o provocare primarului din Râmnicu Sărat să finanţeze astfel de apariţii editoriale, pe viitor. Nu credem că a auzit cineva, întrucât nici o oficialitate a primăriei nu se afla prezentă în sală. Premiul „Slam Râmnic e acordat post-mortem lui G.R Stănescu pentru monografia „O istorie a Râmnicului Sărat”. Primarul de la Boldu (Marian Mărgărit), e rugat să înmâneze premiul „Victor Frunză” lui Lucian Gruia pentru „Poeţi, după plac (începând cu Nichita)”. Domnul primar evidenţiază efortul swiftian al organizatorului Constantin Marafet, unul de risipire şi dăruire în acest iureş şi această fantastică zi, a Festivalului „Titel Constantinescu”, ce a funcţionat ca un mecanism ireproşabil în toţi aceşti ani, când a avut loc festivalul şi a mobilizat totodată o mână de oameni din Râmnicu Sărat, scriitori şi oameni de culură de pretutindeni din ţară, inclusiv din Moldova de peste Prut, care acum vibrează la cuvintele celor care îşi primesc premiul şi ni se adresează din suflet. Felicitări, domnule primar! Premiul Mircea Micu îi este înmânat de Victor Ghe. Stan, poetului Ion Roşioru pentru volumul de versuri „Mir(easmă) de nord”. Victor Stan îl numeşte „om de luptă în cultura română” pe C. Marafet, punctând, mai apoi: „Îl felicităm atât pe poet cât şi pe cronicarul Ion Roşioru găsit prezent, în mod constant, în „Bucureştiul literar şi artistic” al lui Florentin Popescu. Cum Mircea Micu e un poet ce n-a glumit niciodată cu poezia, acest premiu atribuit lui Ion Roşioru este semnificativ”. Premiul „Dumitru Crăciun”, pentru traducere, se acordă lui Marian Ilie pentru volumul „Chemările necuprinsului” din poezia poetului turc Fazil Hüsnü Daglarka. „Acesta, fiind înrudit cu lirica lui Nichita Stănescu (spune autorul traducerii din lb. turcă), mi-a fost destul de uşor, cunoscând atât limba turcă cât şi limba poetească învăţată cântând, odinioară, din frunză”. Premiul „Alexandru Sihleanu” atribuit lui Ştefan Dargoşan cu „Impala”. Invitat pe scenă pentru a-i înmâna premiul, Florentin Popescu (subtil), acordă mai întâi organizatorului C. Marafet „Diploma de excelenţă pentru pasiunea şi dăruirea cu care a contribuit la promovarea literaturii române”, ca din partea revistei pe care o conduce „Bucureştiul literar şi artistic” şi, mai apoi, înmânează diploma, laureatului. La un moment dat, tot urmărindu-i pe laureaţi urcând podiumul pe scenă, te întrebi dacă nu cumva există în sală cineva care visează toate astea şi ăla nu-i decât cronicarul care îşi scrie cronica. Vă asigur că totul e cât se poate de real şi doar un nebun poate să creadă, că aici, fabulăm cu toţii. Sunt şi eu,  invitat alături de doamna Victoria Milescu, pe scenă. Înţeleg, că noi doi, împreună, am fost desemnaţi să-i înmânăm scriitoarei Doina Popa, premiul „Dumitru Pricop” pentru volumul în proză „Himera cu sfeşnic aprins”. Tot ce reţin din spusele autoarei e că dumneaei nu-i place să publice cărţi, dar, îi face plăcere, numai să scrie cărţi. „Dacă într-o zi am scris două pagini de care sunt mulţumită, simt o mare bucurie”. Poetul Constantin Cojocaru, primar de Edineţ (oraş înfrăţit cu Râmnicu Sărat) primeşte premiul „Octavian Moşescu” pentru volumul „Tăcerea eului”. Tăcere şi pentru oficialităţile „înfrăţite” (cu numele), ori ruşinea că n-au făcut nimic pentru acest festival, i-au copleşit într-atât, că după cele vehiculate pe la festival, nu mai dorm ca până acum. Aşa să fie? ori eu m-am deşteptat din somn şi mă trezesc vorbind de unul singur? Păi, cum aş visa, când C. Marafet, aflat pe scenă, ne povesteşte cum, odinioară, citise un volum de poezie intitulat „Ecuaţii albastre” (ce-l emoţionase) şi încercase zadarnic să dea de autor. Premiul „Fănuş Neagu” este înmânat lui Viorel Dinescu pentru volumul „Solie”. Părintele Mihail Milea este cel care îi înmânează premiul. Acesta binecuvântează adunarea cu cuvintele: ”Binecuvântat este Dumnezeu”. Mihail Milea este român de două ori: e şi de la Soroca şi de la Buzău. Ţineţi-vă bine, urmează Marele Premiu. De data aceasta însă destinul a făcut ca Marele Premiu „Titel Constantinescu” să i se atribuie, deloc întâmplător, lui Nicolae Dabija pentru volumul selectiv de articole din presă „Umbra sârmei ghimpate”. Emil Lungeanu este rugat să îndeplinească oficialităţile de înmânare a premiului cel mare. Nicolae Dabija (poetul basarabean), luând cuvântul la microfon, reduce sala la tăcere deplină, prin tot ceea ce urmează a rosti. Poetul face şi o constatare teribilă: „sala e plină de basarabeni, dargă Nina Gonţa!”  Şi, mai crede, că nişte teritorii pierdute de politicieni pot fi recucerite prin cultură. Povesteşte cum la revoluţia moldoveană din 1990 se postau dinaintea tancurilor sovietice recitând poezii din A. Păunescu, A. Blandiana, Ion Gheorghe, Nichita, Ion Alexandru… etc. Iar soldaţii spuneau. „Ăştia-s nebuni, noi vrem să-i călcăm cu tancurile şi ei ne spun poezii”. Un bun actor se dovedeşte Nicolae Dabija pe scena Căminului Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. Cu inima cât România Mare, ne povesteşte cu tâlc, cum a recitat, copil fiind, poezia închinată „Armatei sovietice”, unde era lăudat regele care făcuse România Mare, că cei din sat, pe unde-l întâlneau îi cerea să mai recite poezia închinată „Armatei sovietice”. Ne citeşte din carte, poezia „Cimitirul” şi ne trimite cu gândul la cinismul lui Stalin, care trasa cu creionul graniţa pe harta României, şi nu-i păsa că despărţea codrii, sate, case şi cimitire, în două. Încheie, spunând: „Am scris cărţile pe care am vrut să le citesc şi care lipseau în Basarabia”. La final, Emil Lungeanu lansează mesajul: „Faceţi citire de carte cel puţin o jumătate de oră pe zi”. Pe scenă sunt chemaţi alături de scriitorii premiaţi, toţi cei din sală, pentru o poză de album, spre aducerea aminte, că şi noi, acolo, martori am fost la o gală regală.

                                                                                                  Tudor Cicu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s