Profesorul

1.  Am amînat, am amînat

Multe şi importante lucruri, pe care ar fi trebuit să le am în comun cu profesorul Petru Ursache, sînt cele amînate. Şi le amînam pentru că, spuneam noi, avem timp. Ne întîlneam sporadic, vorbeam pe întrecutelea, enunţam cîte ceva despre proiectele pe care le aveam în faţă. Apoi ne despărţeam cu promisiunea unei reîntîlniri la care să avem timp să vorbim “pe săturatelea”. Cu Petru Ursache şi cu Magda Ursache, evident. Pentru că erau, de fiecare dată, “una”. Rar mi-a fost dat să văd atîta armonie intelectuală între doi oameni. “Bătrînul şi Magda”, îi alintau prietenii. Dar şi neprietenii spuneau la fel. Căci vorba academicianului Valeriu Cotea: “Pe Magda şi Petru Ursache ori îi iubeşti cu patimă, fără rest, ori îi respingi cu teamă, tot fără rest. Ei nu cultivă relaţiile călduţe, sînt oamenii care ard fără cenuşă”. Ne-am citit unul pe altul din respect, ne-am găsit compatibili şi în atitudine şi în substanţă. Pentru că ne-am revedicat mereu de la cultură, de la noutăţile de lectură. Fiecare întîlnire cu “ursăcheştii” era o sărbătoare. Cineva făcea o remarcă vorbind despre un cuplu celebru din literatura franceză: Sartre şi Simone de Beauvoir. Cei doi îşi vorbeau continuu, discutau continuu. Chiar cînd ieşeau în lume, la adunări mai mult sau mai puţin literare, cei doi se izolau într-un colţ şi continuau să discute tot între ei, cu aplomb, ca şi cum atunci s-ar fi văzut după o despărţire de ani. Contrariau pe cei din jur. Cam aşa apărea lumii noastre, pînă acum cîteva zile, cuplul „Bătrînul şi Magda”.

Pregătisem pentru Profesor vreo treizeci, patruzeci de întrebări pentru un interviu consistent, aşa cum îmi provoc interlocutorii. Mi-a spus, aşa cum mi-a spus şi părintele Iustin prin anii 90, că încă nu e cazul, că avem timp să vorbim, să dialogăm pe teme curente. Am amînat dialogul pentru altădată. Acest “altădată” s-a transformat în “prea tîrziu”. Vom publica cîndva doar întrebările, răspunsurile le vom regăsi, cu siguranţă, în opera Profesorului.

 

2.     Întîlnirea cu soarta

În plină sesiune de examene, în martie 1983, în vremea studenţiei, sînt invitat de un coleg de la filologie să poposesc o noapte în camera sa dintr-un cămin din Tîrguşor Copou. Locuri erau, camerele debordau de paturi. În acea noapte eram vreo opt persoane în cameră. După o seară lungă de vorbe, după miezul nopţii stingem lumina. Era frig afară, un reşou completa căldura care nu venea dinspre calorifer. La un moment dat încep să tuşesc şi mă trezesc. Fumător fiind, din categoria celor care fumau nu mult ci continuu, am pus tusea mea secă pe seama fumatului. Dar nu era aşa. Perna unui coleg căzuse de pe pat direct pe reşou. Iar mirosul de burete poliuretanic ars era îngrozitor, sub forma unui fum dens şi înecăcios. Am deschis geamul, am trezit pe toată lumea, am chemat paznicul care moţăia sub o scară. Era spre ora trei dimineaţa. Mi-am luat bagajul, împreună cu un alt coleg de an, Adrian Popa, de la Bacău, fiul inspectorului de română de atunci (o spun pentru rigoare!) şi am plecat în Copou. Era frig, dar frigul ne-a ajutat să ne refacem respiraţia ultragiată de mirosul greu de plastic ars. Dimineaţa la ora 9 aveam examen la Folclor cu profesorul Petru Ursache. Cu ochii cîrpiţi de somn şi emoţie ne tragem biletele de examen. Mi-a căzut, între altele, ceva despre predestinare şi soartă, referirile fiind la folclorul românesc. Faptul că am fi putut să murim atunci sufocaţi în somn, ţinea de predestinare? Că nu am murit, totuşi, ţinea de soartă? Am detaliat acest lucru la examen, cu profesorul examinator, care era Petru Ursache. Am purtat subiectul prin toate mediile folclorului nostru. Mi-a pus zece. Şi am rămas prieteni. Ne-a condus apoi, pe mine, pe Aurel Dumitraşcu şi pe Adrian Popa, în Copou, pe o bancă am continuat să vorbim despre şubrezenia noastră în faţa destinului.

3.     Doctoratul

Nu am avut niciodată ambiţia să devin doctor în ceva. Fiecare carte de creaţie pură, poezie sau proză, înseamnă, îmi spuneam eu, mai mult decît un doctorat. Însă conştient fiind că bibliotecile există doar pentru a fi jefuite de înţelesuri şi subînţelesuri, am adunat în preajmă o mulţime de cărţi care trebuiau parcurse. Rigoarea unui doctorat ar fi fost aceea care m-ar fi pus la treabă. Aşa că l-am căutat pe Profesor şi i-am spus că am o obsesie, basmul românesc “Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” şi o temă: să demonstrez că acest basm e o contribuţie românească la fondul universal de utopii. Profesorul mi-a făcut loc pe lista lui de doctoranzi. După patru ani de lucru, de lecturi, de discuţii, de renunţări şi reveniri, îl anunţ pe Profesor că eu nu pot termina lucrarea, aşa cum am conceput-o, că abia am vreo cinci sute de pagini de manuscris şi încă vreo cîteva sute de pagini de fişe, că aş mai avea nevoie măcar de patru, cinci ani. Eram la nu-ştiu-ce manifestare la Iaşi, profesorul mă ia deoparte şi îmi spune sec: Ai două săptămîni să închei lucrarea, o laşi exact în punctul în care ai ajuns, faci rezumatul şi gata. După ce susţii doctoratul, nu ai decît să lucrezi la temă cît vrei. Organizarea unei teme nu constă în numărul de pagini, ci în puterea de a o încheia la un moment dat!

În două săptămîni lucrarea mea, “Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului” era gata. În iunie 2004 am susţinut-o.

 4. O şotie

         În anul 2010, pe 15 mai, Profesorul împlinea 79 de ani. Muncea pe ruptelea. Se ascundea la Sinaia, acolo unde avea o garsonieră pusă la dispoziţie de un fost student şi scria. Pentru că se apropia ziua Profesorului, am pus la cale cu Magda Ursache o şotie. Cartea la care lucrase şi o pusese deoparte se numea “Istorie, genocid, etnocid”. Nu era gata, dar Profesorul nici nu părea să vrea să o definitiveze, fiindu-i extrem de drag subiectul. Am primit manuscrisul de la Magda U., am scris o prefaţă şi am tipărit cartea. Pe 15 mai la Suceava era programat un tîrg de carte. Profesorul era invitat să conferenţieze, să lanseze o altă carte. Eram de faţă. După ce a vorbit Profesorul, trebuia să vorbesc eu despre ediţia nouă din Mic tratat de estetică teologică. El s-a aşezat cuminte pe scaun şi asculta. Eu am început să vorbesc cu frazele sale din “Istorie, genocid, etnocid”. Îl văd surprins, îşi ciuleşte urechile, după care spune: “Dar astea sînt frazele mele!” Nu bag în seamă remarca, continuu să vorbesc. Fac referire la text, fără să spun titlul cărţii. Uitîndu-se însă spre sală, Profesorul observă un lucru straniu: toţi cei care formau auditoriul aveau în mîini o carte pe care el nu o cunoştea, dar care îi purta semnătura. Pentru moment mi-a fost teamă să nu i se şubrezească inima. A rezistat.

5. Demers pentru o cultură morală

         Lista cărţilor semnate de Profesor este amplă şi acoperă cele mai diverse domenii. Toate au, însă, un numitor comun: se revendică de la valoare, de la tradiţie şi de la o morală sănătoasă. Personalităţile la care se raportează Profesorul în scrierile sale sînt emblematice: Titu Maiorescu (Titu Maiorescu. Esteticianul), Mihai Eminescu (Doina; Luceafărul), Mircea Eliade (Camera Sambo. Introducere în opera lui Mircea Eliade), Paul Goma (Omul din Calidor), Cezar Ivănescu (Înamoraţi întru moarte. Eros-Poesis la Cezar Ivănescu). Dar şi la Anonimul care a scris Mioriţa, căreia (căruia) îi face un monument impresionant (Mioriţa – dosar mitologic al unei capodopere). Nu lasă deoparte nici “cazul Mărie” (Cazul Mărie. Sau despre frumos în folclor), “bucătăria vie” (Bucătăria vie: file de antropologie alimentară), “estetica teologică” (Mic tratat de estetică teologică) sau “etnosofia” sau chiar “sadovenizarea” (Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic şi stilistic) literaturii noastre.  Bucuria scrisului se vede din frumuseţea titlurilor date cărţilor. Între toate cărţile Profesorului însă,  “Istorie, genocid, etnocid” mi se pare cartea cea mai apropiată de aspiraţia spre înţelegerea lumii noastre, a răului care ne-a însoţit istoria. O sintetizare a înţelesului acesteia poate fi benefică eventualului cititor, pentru conturarea unui profil interior al Profesorului. “Culpa colectivă” pentru răul istoriei este asumată individual de cel sensibil, de cel care raţionează. L-am auzit pe Profesor vorbind despre momentele din viaţa sa, din istoria imediată, în care ar fi putut ajuge la închisoare, la politici, pentru motivul de a spune că eşti (eventual)… român. Depindea de tonalitate. Nu a ajuns, de asta avea o consideraţie aparte pentru cei care “fuseseră aleşi” să reprezinte România în închisoare. L-am întrebat: Aţi fi rezistat? Mi-a răspuns: Acolo, în închisoare, cine nu avea conştiinţa că are o misiune, pierea. De asta cred că aş fi rezistat. 

   6. Despre “istoricid”, modele şi eroi. O relectură a cărţii
„Istorie, genocid, etnocid”

a) “Fenomenul Piteşti” nu e, totuşi, un fenomen muzical

În vremuri de război eroul e cel care apără o cauză, care moare pe cîmpul de luptă sau, în cel mai fericit caz, este cel care trăieşte după luptă în numele unui ideal colectiv.

În vremuri de pace eroul este artistul, cel care preia energiile unui neam şi le converteşte în artă, în iubire, în mitizarea vechilor bătălii, în descifrarea căilor pentru un ipotetic viitor.

Dar ce se întîmplă în vremurile nealese, în care războiul deschis este escamotat într-o pace strîmbă, cînd fronturile sînt închise, iar în vechile răni se răsucesc continuu săgeţile înmuiate în otravă? Dar ce se întîmplă atunci cînd arta este urîţită prin ideologizare, cînd artistul-erou este alungat din cetate, ostracizat, iar arta este maimuţărită în fel şi chip de ideologii calpe? Unde şi cine este eroul, în aceste condiţii? Poate trăi un neam fără modelele care l-au consacrat în istorie? Poate trăi un neam fără artiştii care i-au definit sensibilitatea, care au limpezit calea spre panteon eroilor naţiei? Poate trăi un neam fără religia care i-a dat o metafizică, fără calea care să arate duhului din om sensul ieşirii din „animalitate”?

La întrebările acestea şi la altele şi mai inspirate încearcă să răspundă cartea profesorului Petru Ursache, întitulată atît de ispititor „Istorie, genocid, etnocid”. Mărturiile despre perioada comunistă, despre şi din războiul de „desţărare” a României sînt multe, dar incoerente. Că aşa au fost vremurile şi contextele şi interesele politice post-revoluţionare. Profesorul Petru Ursache face, însă, un lucru extraordinar: pune în coerenţă mărturii, arată cum pot fi adunate aceste mărturii, scrise (şi trăite) pentru a da imaginea iadului prin care au trecut românii în perioada ideologizării forţate. Cartea aceasta, „Istorie, genocid, etnocid”, prin exemplaritatea modelelor şi a ceea ce reia ca probe din cărţile şi documentele comentate, prin semnalul de alarmă tras în ceea ce priveşte derapajul pînă la aneantizare a destinului unui neam, ar trebui să fie un manual de studiat obligatoriu în toate şcolile din România!

E plină aria curriculară educaţională din şcoala românească de după Revoluţie de materii parazitare şi nu avem un manual de istorie adevărată despre perioada comunistă. Cum şi cu ce să-i ferim pe bieţii elevi de azi de căderea sub istorie, dacă nu le arătăm limitele la care a ajuns umilinţa şi umilirea generaţiei bunicilor şi părinţilor lor? „Fenomenul Piteşti” poate să pară unui imberb de astăzi vreo experienţă muzicală sau altceva recreativ, în lipsa unei explicaţii directe, după mărturii. Acea celebritate diabolică, Eugen Ţurcanu, care a condus „fenomenul Piteşti”, cea mai dezumanizantă experienţă din Europa, de după război, ar rămîne, prin uitare, iertat de istorie. Iată ce spune profesorul Petru Ursache, reluînd informaţiile din mărturiile „subiecţilor” care au trăit direct experimentul: Ţurcanu transforma în derizoriu Istoria românilor, mai veche sau mai nouă, considerată fără eroi şi fără glorie, cu domnitori beţivani, trădători, desfrînaţi şi lacomi de avere. Să ne amintim că unii istorici postdecembrişti au înfăţişat şi ei pagini din trecut, în manieră derizorie, vorbind despre „firea românilor”, îndeosebi despre domnitori, beţivani fără pereche, intriganţi, criminali şi trădători.

Nici religia nu era uitată la reeducarea de la Piteşti. Aici imaginaţia bolnavă era şi mai bogată. Iată cum este descrisă (după Grigore Dumitrescu, în volumul „Demascarea”) o seară de Crăciun în închisoarea de la Piteşti, cînd „Moş Crăciun” era „reeducatorul şef”, Eugen Ţurcanu: Pentru varianta Naşterii, realizatorul alegea chiar în seara colindelor doi tineri la întîmplare, fixîndu- le rolurile: „Dezbrăcarea! ordona el unuia. Tu eşti Fecioara Prea… iar tu (şi arăta spre altul) eşti preasfîntul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracul să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Mărie, pune fundul la bătaie!”. În altă variantă a Naşterii, păcatul cădea pe capul unuia care urma să mimeze chinurile facerii, în timp ce galeria bîtangiilor fremăta în delir. Genu (Eugen Ţurcanu) se mîndrea cu această invenţie scenografică proprie. „Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi în pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, Dumnezeu, o ordon ca atotputernic! Şi o să vă iasă Dumnezeu şi din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricaţi (…). Apoi să treceţi pe rînd, să vă cuminecaţi (…). Dacă nu vă ajunge, aveţi tineta plină! Atenţie, Dumnezeu e de faţă, totul se petrece după voia mea şi să-mi cîntaţi mie slave şi osanale. Executarea!”.

b) Sîntem pe cale de a deveni „oameni conservă”,
ştampilaţi, „falsificaţi pe vapor”, chiar

         Bertolt Brecht spunea că după crimele directe şi colaterale ale celui de-al doilea război mondial nu se mai poate scrie poezie; dar după crimele şi după suferinţele neamului românesc, trecute prea uşor în uitare, se mai poate construi un traseu firesc în istorie? Oare bîlbele şi retardul nostru în ceea ce priveşte alinierea la civilizaţia Europei nu se datorează tocmai păcatelor nemărturisite din istoria apropiată? Nu cumva cei care au condus fenomenul de „desţărare” şi urmaşii lor luptă acum ca trecutul să fie uitat, minimalizat? Şi cum o fac? Reluînd în posesie, încă o dată, destinul unei ţări, ducînd-o spre zări fără orizont. Adică fără religie, fără cultură, fără educaţie definită, fără modele din sînul propriei evoluţii. Astfel, un popor rătăcit în ceaţă poate fi făcut victimă fără nici un fel de problemă, fără efort. Şi spune aici profesorul Petru Ursache, vorbind despre profitorii Revoluţiei Române, din partea ei nevăzută: Ea s-a şi ivit în balcon, în chip de „revoluţie”, radioasă şi numai zîmbet. Ca să se respecte tradiţia, listele au şi intrat în rol, dar numai albele; celelalte nu-şi mai aveau rostul pentru că, între timp, tribunalele poporului, securitatea (veche), închisorile, şantajele, denunţurile îşi încheiaseră misiunile încredinţate, cu vîrf şi îndesat. Trebuiau lansate alte formule amăgitoare, de acoperire. Beneficiarii albelor s-au numit măgulitor disidenţi şi elitişti. Ei aflaseră din vreme, în chip discret şi tacit, de o „anume schimbare”, mult dorită şi ca treaptă suitoare în cominternism, la înţelegere ruso- americană, aşa că au intrat în „opoziţie” mult înainte de „căderea” zidului care n-a căzut niciodată; adică au început să iasă în Vest, „cu voie de la poliţie”, să spună bancuri politice în grupuri mici şi verificate ori să se laude că ascultă posturi străine. Asta a fost esenţa „revoluţiei”. Rezistenţă la „nea Nicu”, după consemn. Pumnul lui Vîşinski şi hohotele de rîs ale lui Brucan din zilele întunecatului decembrie sunt notele distincte ale celor două momente ultradramatice din trecutul „recent”. Deşi s-a făcut multă acrobaţie, se ştie foarte bine „ cine a tras în noi (şi) după douăzeci şi doi”. Ia să îndrăznească cineva să spună adevărul! O grindină de epitete dintre cele mai grele s-ar abate asupra lui: nostalgic, fascist, legionar, antisemit, român, naţionalist; listă revizuită şi adaptată după interesele aceluiaşi cominternism agresiv.

O interpretare a discursurilor „oficiale”, ale emanaţilor, pe care noi le credeam doar emoţionale (şi emoţionate) la Revoluţie, demonstrează că acestea erau, de fapt, purtătoare de mesaje între manipulatori, iar că biata noastră Revoluţie nu a fost decît o nouă „mînăreală” care nu trebuia să limpezească ceva, ci să dea un nou sens buimăcelii istorice: Cu alte cuvinte, „schimbarea” se impunea imperios, dar sensul ei real nu trebuia să fie accesibil pentru stupid people. Că a fost o înscenare din vreme gîndită şi pusă la punct, cu actori experimentaţi şi de marcă, o dovedeşte aşa-zisul program al revoluţiei expus de Ion Iliescu, în zece puncte, în scena tragi- comică a balconului şi în faţa naţiunii. Prima propoziţie auzită de toată lumea a fost: „Ţara noastră nu mai are graniţe”. Ea avea dublu înţeles. Unul pentru sărmanii de noi: credeam că am scăpat de terorizantele restricţii la vamă şi că putem călători după dorinţă prin lume, prin locuri de mult visate. Dar nu pentru auzul nostru au fost rostite acele cuvinte, ci pentru ascultătorul nevăzut şi tăinuit, din „lojă”, care dorea să se încredinţeze că într-o împrejurare gravă şi solemnă s-a dat undă verde pentru o Românie fără hotare şi pe cale de dezmembrare.

E drept, însă, dincolo de „revoluţia oficială”, în România au fost alte cîteva milioane de revoluţii individuale, duse sau neduse pînă la capăt, dar sigur dorite, trăite în parte. Lor, celor care au intrat fie cu inocenţă, fie cu disperarea umilitului în Revoluţie, li se adresează cartea profesorului Petru Ursache. E ca un „manual de iluminare”, ca o probă de luciditate maximă, ambele venite din calitatea de trăitor al istoriei descrise, de intelectual care a înţeles deformarea istoriei, de român care a suferit pentru fiecare nuanţă, pentru fiecare fibră smulsă din destinul altă dată năvalnic al naţiei române. Vor spune noii „filosofi ai socialului”, ai noii ordine sociale, că patriile şi noţiunile de neam şi de ţară, de cultură naţională şi de religie sînt perimate; că acum ne îndreptăm spre o unicitate a fiinţei, a unei patrii unice, a unei religii unice…! Ce ar însemna asta? Că sîntem pe cale să devenim „oameni conservă”, egali, ştampilaţi, cu termene de garanţie bine definite, eventual „falsificaţi pe vapor”, în manufacturi improvizate, laolaltă cu tenişii chinezeşti, cu conservele de peşte putrezit, fără identitate. Nişte monstruozităţi fiinţiale care mimează sentimentele doar, decupate după vreun nou „pat al lui Procust”, care pot fi aneantizate la comandă, cînd cineva care manipulează toată această operaţiune decide că s-a plictisit. Şi apoi: cînd a fost România pe valul istoriei europene? Atunci cînd şi-a definit cel mai bine relaţia cu propria istorie, cu propria cultură, cu Dumnezeu şi cu Europa. Adică după cele „două uniri”, în perioada interbelică, după ce participase activ la un război de independenţă şi la un război mondial, în care se implicase activ. Elita culturală românească, de la Brâncuşi la Cioran, de la Ionesco la Eliade, de la Noica la Nae Ionescu, ca să numesc doar cîteva repere, nu s-a dezvoltat în afara unei etici naţionale care cuprindea, evident, reperele „de conştiinţă” ale neamului românesc. Cum ar putea să se dezvolte în condiţii de decapitare a inteligenţei româneşti, de scoatere în afara discuţiei şi chiar a legii a valorilor istoriei şi culturii naţionale, un dialog despre viitorul unei „naţii române”? E o întrebare pusă sau nu, dar sigur implicită în textul cărţii „Istorie, genocid, etnocid” a profesorului Petru Ursache.

c) Ce mai înseamnă sfinţenia, eroismul şi martirajul
în vremuri nedemne?

         Pe acest fond, al unei lupte care se petrecea pe dedesubt, dusă cu mijloacele insidiozităţii şi ale unei experienţe „de istoricid” bine exersată în timp, apar însă şi eroii. Sînt cei care refuză ideologizarea, care refuză căderea, care refuză reeducarea, care nu pricep cum omul renunţă de bună voie la sacralitate pentru a se întoarce la „animalitate”. Sau care, chiar dacă pricep căderea celui de alături, nu înţeleg că şi ei trebuie să procedeze la fel. Ei rezistă, ei se ridică la nivelul condiţiei de om cîştigată în milenii de confruntare cu sine şi cu istoria. Aici este analizat „cazul Goma”, celebrul dizident român, semnatar al „Cartei 77”, un neîmpăcat cu istoria nici pînă în ziua de azi, un rezistent la schimbările formale după o deformare de substanţă a caracterului istoriei noastre. Dacă după Revoluţie, Paul Goma ar fi ajuns la „admirarea” lui Iliescu şi a grupului său de manipulatori, ar fi creditat manipularea. Rezistînd a rămas tot Paul Goma, un exemplu de „sceptic nemîntuit”. Iată ce spune profesorul Petru Ursache după ce a analizat omul prin prisma operei, după „Patimile după Piteşti”, mai ales: Un lucru mi se pare clar ca lumina zilei: idealistul Paul Goma s-a trezit dintr-o dată singur, părăsit şi de marii săi colaboratori din Vest (oameni politici, somităţi literare şi culturale, edituri prestigioase), dar şi din Est, prieteni, mulţime de oameni care îi pronunţau numele cu mîndrie: iată un român care ne face cinste şi ne reprezintă cu demnitate.

      Privind lucrurile de la distanţă, pare drama unui om de marcă şi atîta tot. În realitate, este drama unei generaţii, poate a unei epoci întregi, în neputinţă să judece lucrurile corect, curajos şi pînă la capăt. În schimb, Goma se arată de neînvins, dînd impresia că stă, acuzator şi neclintit, rezemat de coloana dumnezeiască şi fără sfîrşit a drepturilor omului. Întărirea îi vine din amintirea anilor de suferinţă, suferinţa ca pătimire „după Piteşti”, „după Gherla”, „după Lăteşti”. De partea parcursului sub semnul negrului, rezultatul s-a tradus în victime omeneşti; de partea cealaltă, a pătimirii şi a sfinţeniei albului, a izbîndit fiinţa umană, pe termen lung, în fibra ei cea mai pură.

Un alt erou al suferinţei, în războiul nevăzut dar simţit cu asupră de măsură este preotul Gheorghe Calciu – Dumitreasa. Opera sa, atît cea tipărită, cît şi cea „în lucrarea cu omul” este analizată de profesorul Petru Ursache şi pusă în relaţie cu ceea ce a însemnat credinţa pentru „învingătorii din închisorile comuniste”: Un lucru este mai mult decît sigur (…) Prezenţa reală a lui Iisus Hristos şi, mai ales, vie, cum s-a văzut, a fost providenţială şi întăritoare pentru deţinuţii politici români, din toate categoriile profesionale şi din toate generaţiile. Din încercarea încrîncenată de infern dantesc şi de celular îndelung îndurat, depăşind cu mult meşteşugurile nebuneşti în cruzime (sadism, varietate de scenarii groteşti, tipologii umane negative), Crucea a ieşit biruitoare.

Nicolae Steinhardt a ieşit din închisoare şi a scris „Jurnalul fericirii”. Nici nu se poate izbîndă mai mare decît să ieşi după mulţi ani de temniţă şi tu să-i declari torţionarului că ai fost fericit, pe cînd el nu a fost decît o unealtă debilă în mîinile unei puteri satanizate. Evreul convertit la creştinism, în închisoare, devenit apoi „fratele Nicolae”, la mănăstirea Rohia, a vorbit printre primii de izbînda credinţei asupra suferinţei în lagărele de exterminare ale intelighenţiei şi credinţei din România.

Părintele Iustin Pârvu a vorbit despre puterea rugăciunii în temniţă, despre faptul că nici la Ierusalim nu s-a auzit un „Hristos a înviat!” mai puternic şi mai fierbinte decît în „pîntecele pămîntului”, în mina de la Baia Sprie. Şi tot părintele Iustin Pârvu, cel care a stat vreo şaptesprezece ani în închisorile comuniste, în cele cîteva cărţi de dialoguri pe care le-am realizat împreună, spune (ca o concluzie şi ca o iertare tîrzie!) că totul a fost o încercare cu care Dumnezeu demonstrează (încă o dată) că iubeşte poporul român. Pentru că Dumnezeu îi ceartă şi îi încearcă numai pe cei pe care îi iubeşte: Aş putea să spun că, dintr-un anume punct de vedere, poporul nostru, România profundă a dobîndit mai mult în perioada comunistă. Da, au luat pămîntul oamenilor, au luat căruţele, caii, boii, dar oamenii au cîştigat o mare încredere în ei înşişi. A fost într-adevăr o perioadă sălbatică, dar e sălbatică în măsura în care înţelegem superficial răul acesta. Cînd vom judeca mai profund această perioadă, după ce vom uita ce-i de uitat şi vom ierta ce-i de iertat, după ce vom judeca ce-i de judecat şi vom înlătura ce-i de înlăturat, vom înţelege că a fost o încercare mare pentru poporul român ca să se regăsească pe sine. Cînd judeci istoria la o distanţă de cîteva decenii, altfel o vezi, înţelegi că acolo a fost şi voinţa lui Dumnezeu care te zgîlţîie ca să vezi mai bine lumea în care trăieşti. Au murit oameni nevinovaţi în închisorile comuniste, s-au sacrificat intelectuali pentru credinţă şi pentru patrie. Dar cîţi oameni nu mor zilnic, la fel de nevinovaţi, în accidente? Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul cînd din ea nu înţelege nimic cel care rămîne în viaţă, cînd ea nu serveşte unei cauze. Moartea pentru o cauză, aşa cum s-au jertfit atîţia oameni în închisorile comuniste, n-a fost zădarnică. Dacă noi îi cinstim azi, dacă le aprindem o lumînare şi le preţuim gesturile şi sacrificiul, înseamnă că n-au murit degeaba, poporul înţelege ceva din martirajul lor şi ia aminte. Oamenii care mor în epidemii sau accidente mai sînt cinstiţi aşa cum sînt cinstiţi cei care au murit în numele patriei? De asta, cel care a scăpat din temniţa comunistă trebuie să depună mărturie în numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar şi după cum a dictat Dumnezeu…!

Fiecare capitol al cărţii „Istorie, genocid, etnocid” este prefaţat de consistente fragmente ilustratoare din cartea „Aiud însîngerat” a lui Grigore Caraza. Evocarea acestuia, ca unul dintre cei mai inflexibili şi de neîngenuncheat  luptători anticomunişti şi nu din munţi, ci chiar din interiorul celulei sau a carcerei de la Aiud, îl determină pe profesorul Petru Ursache la o redefinire a noţiunii de erou a timpurilor de care nu ne-am despărţit încă decisiv: Eroismul este ca o dezlănţuire după îndelungă suferinţă şi aşteptare, omul purtîndu-l pretutindeni, dar cu neştiută înzestrare şi perfectă cunoaştere de sine; se afirmă spontan, imprevizibil, fie în celulă, cum s-a întîmplat adesea, fie pe întinsul spaţiu al socio-umanului, sub presiunea evenimentelor de mare solicitudine. Sfîntului îi este dat să fiinţeze, mereu, pe trepte suitoare, ca să reverse în jurul său lumina cea adevărată, anunţînd semne benefice pînă la distanţe tot mai mari. El este chemare şi promisiune, predestinate să conducă la împlinire. Cine crede, îl urmează. Eroul este numai zbucium. Salvarea îi vine din partea lui de sfinţenie, cu care este înzestrat prin fire, ajutîndu-l să se întărească în ideal, în credinţă şi în puterea de dăruire pentru cei neajutoraţi. Pe această cale, sfîntul, eroul şi geniul se întîlnesc în lucrarea comună pentru înălţarea în umanitate, sub jugul fericit întru Hristos. Martirajul îi însoţeşte oricînd. Deci: sfinţenie, eroism, martiraj. Un răzvrătit de o viaţă, fără odihnă, de nepotolit a fost şi este Grigore Caraza, eroul de la Piata Neamţ, de la Aiud, Văcăreşti, Jilava, Tîrgu Ocna, Răchitoasa (-Bărăgan); şi iar Piatra Neamţ, Aiud (-Zarcă)…

Referinţele nu sînt întîmplătoare. Pentru că “beneficiarul” a douăzeci şi unu de ani de închisoare, Grigore Caraza, a refuzat orice pact cu securitatea, cu oficialităţile comuniste ale vremii, a fost întemniţat la Aiud chiar şi în perioada cînd Ceauşescu anunţa omenirea că în România nu mai există deţinuţi politici, adică după anul 1965. Şi iată cum îşi exprima Grigore Caraza rezistenţa, răspicat, ca un creştin din perioadele străvechi, aruncat în groapa cu lei: “Pe 1 septembrie  1976, am cerut  ofiţerului de serviciu hîrtie de scris şi toc, anunţînd conducerea închisorii şi Ministerul de Interne că refuz să ies din temniţă, refuz să mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor şi orice mici aşa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul comunist mi le-ar da. Acest refuz se datora faptului că trecusem pe al 20-lea an de temniţă, într-o ţară unde nu făcusem decît numai bine şi unde familia mea, din moşi şi strămoşi, se jertfise pentru ţară…”. Lucruri ca acestea, pilduitoare, se regăsesc descrise de mîna anchetatorilor şi a securiştilor, tot români în cea mai mare parte, şi în cele cîteva zeci de tomuri de la CNSAS, care atestă încrîncenarea lui Grigore Caraza, în fond libertatea cîştigată prin suferinţă. Într-o societate sleită de puteri şi de voinţă, “deidealizată”, recuperarea eroului şi a eroismului este necesară. Iar perioada comunistă nu a produs numai activişti şi activism de partid, a produs şi eroi.

Scriitorul Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa şi „eroul popular” Grigore Caraza sînt cele trei tipuri de eroi care pornesc din zone de implicare diferite, dar care se întîlnesc în aceeaşi cauză. Resorturile intime sînt aceleaşi şi se referă la valorile consacrate ale unui neam. Modalităţile de acţiune sînt diferite, dar au aceeaşi încrîncenare, au aceeaşi disperată generozitate cu care vor să-şi salveze semenii de la cădere. Chiar dacă vocile lor au sunat o vreme în pustiu, ca ale unei Cassandre care se adresa unei lumi surde sau laşe, măcar ecoul s-a făcut auzit. Cartea profesorului Petru Ursache este ecoul acestor pilduitoare destine şi voci care, în plină prigoană inchizitorială, au avut tăria să spună precum Iov: „Căci acum dacă aş tăcea, aş muri”.

7. Academia, sens deviat

         Într-o Academie adevărată – nu (într-)un surogat postcomunist! – profesorul ar fi avut un loc privilegiat. Îl recomandau opera, statura intelectuală, risipirea în semeni. Nu cred că el şi-a dorit vreodată să fie academician, dar o Academie adevărată (principii, reguli, morală) ar fi vrut să aibă între membrii săi un asemenea intelectual. Într-o discuţie cu Profesorul, am fost amîndoi de acord că Academia Română pare să fie o conservă cu un conţinut expirat. Nici nu o arunci, că s-ar putea să îţi ţină de foame la nevoie, dar nici nu o consumi, că nu ai chef să te intoxici cu ceea ce conţine. În acelaşi timp nici nu poţi să o „aneantizezi” în vreun fel, aştepţi să se reformeze natural, ca poporul lui Moise rătăcitor prin pustie. Numai că pustia noastră e pînă dincolo de răbdarea noastră.

8. La plecare

         Cu cîteva zile înainte „de plecare” am primit un telefon de la Profesor. Ieşise dintr-o comă indusă, după ce i se montaseră patru stenturi pe vene la o clinică din Iaşi. Fremăta să se apuce de treabă, să scrie, să termine cele trei cărţi pe care le avea pe masa de lucru. Acceptase să se opereze nu pentru că ar fi suferit de ceva aparte în acel moment, ci pentru că îşi dorea să fie „perfect sănătos” ca să scrie, raţiunea sa de a fi ţinea de proiectele în desfăşurare. De bune decenii Profesorul nu gusta nici o picătură de alcool, nu fumase niciodată, viciul lui era, realmente, munca. După pensionare îşi păstrase un birouaş în universitate, ca să plece de acasă „ca la serviciu”, rigoarea şi programul fiind propice studiului şi muncii. A fost scos, în anii din urmă, din cei cîţiva metri pătraţi de birou cu forţa, ca să facă loc cuiva care trebuia să se simtă „universitar”. A suferit enorm, deşi nu o spunea, ca să nu implice emoţional pe cei din preajmă. O păţiseră şi alţii în istorie, chiar mai brutal, de la Lucian Blaga la I. D. Sîrbu, de la Nichifor Crainic la Constantin Noica. Palidă consolare!

9. „Un plîns” pentru Petru Ursache

Petru Ursache: Moartea mai poate fi adevărată şi reală cînd îndeplineşte un rost; spre deosebire de moartea banală, comună. Omul ales, eroul tragic ştie să moară, experimentînd propria-i existenţă dramatică, în sens iniţiatic şi în circumstanţe misterice, aşa cum i-a fost dat prin tradiţie şi păstorului carpatic.”

Ce să răspundem? „Lupii se mănîncă între ei,/ Noi ne hrănim cu idei./ Dumnezeu e sus, Dumnezeu e jos,/ Oamenii? Vai de ei…!”.

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamţ, 12 august 2013

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s