PASSIONARIA STOICESCU: „NAŞTEREA MEA LITERARĂ, CULTURALĂ, POETICĂ APARŢINE CU CERTITUDINE BUZĂULUI”

passionaria 

Marin Ifrim : – Stimată doamnă Passionaria Stoicescu, vă propun să începem acest dialog cu o temă care, cel puţin pe mine, mă obsedează. Pe vremuri, când cumpăram o carte din librărie, după numele autorului acesteia, căutam, automat, numele redactorului de carte, nume care, într-un fel inexplicabil, garanta valoarea cărţii respective. Mă gândesc la: Florin Mugur, Mircea Ciobanu, Aristide Popescu, Gabriela Negreanu şi nu în ultimul rând la dumneavoastră. Ca atare, mă întreb, astăzi, când avem o adevărată inflaţie de edituri, de ce acestea nu au redactori de carte de…calibrul celor amintiţi mai sus ?

 

Passionaria Stoicescu : – Încep prin a vă mulţumi că v-aţi gândit la mine pentru acest interviu. La mine, întâi de toate ca redactor de carte, un nume ce completează modest şirul celor enumerate de dumneavoastră, din care, personal, nu recunosc decât două…

Apoi, permiteţi-mi, nu să vă contrazic, ci să vă rog să fiţi mai parcimonios cu „calibrul”şi „garanţia” date de un redactor. Valoarea unei cărţi n-o sporeşte redactorul ei decât într-o infimă proporţie, să zicem 10%, şi acelea dacă este recunoscută! Substanţa, esenţa concepţiei rămân ale autorului. „Garanţia”, adică girul oferit unor debutanţi bunăoară, poate să fie de bun augur sau poate nu. Poate să fie recunoscut sau poate nu. I-am debutat la „Litera”, în volumul colectiv „Aer cu diamante”, pe Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan. Nici măcar strădania de a mă fi bătut cu conducerea obtuză de atunci a sistemului editorial pentru a scoate cartea n-a însemnat nimic pentru „colegii” mei de breaslă. Mi-am periclitat postul, şi aşa obţinut cu greu, fiindcă aveam „dosarul de cadre” pătat, cu mama exclusă din PCR. Susţinând editarea acelui volum, mi s-au imputat „lipsa de simţ partinic, promovarea unei poezii elucubrante, exaltând sexualitatea, nonconformismul şi parodicul”. Acum un an sau doi, au reeditat volumul, socotindu-se „fraieri cu diamante”, fiindcă au plătit apariţia lui la editura „Litera”, dar „inexplicabil”, cum ziceţi în întrebare, pentru ei primul lor redactor n-a însemnat nimic. Nu doar că n-am fost chemată la relansarea cu fast de la Teatrul Naţional, dar în revista „Caţavencu” am fost persiflată nedrept şi nedemn de către Florin Iaru. I-am scris un mail pe adresa redacţiei revistei, însă n-am primit nici un răspuns.”Ajungă-i zilei grija ei”, zice un verset din Evanghelie. Consolator.

„Adevărata inflaţie de edituri”, cum corect observaţi, este urmarea firească a unei adevărate inflaţii de aşa-zişi scriitori, pur şi simplu tipăriţi şi nu editaţi, adică lecturaţi cu ştiinţă şi acribie de un redactor şcolit, format în ani de activitate editorială. Cum a fost posibil fenomenul? Degringolada revoluţiei a permis printre alte furtişaguri şi bătăi de joc şi pe cel al cumpărării tipografiilor de către persoane abilitate doar să culeagă texte şi să le tipărească, fără ştiinţa redactării, a corecturii, a difuzării lor, fără a-şi asuma responsabilitatea conţinutului. Necunoscând valoarea literară, dar pretinzând bani mulţi, aceste „tipografii editoriale” au tipărit orice li s-a cerut, ca să poată cere bani mulţi, la rândul lor. Pline de toate prostioarele şi nimicniciile tipărite, s-au văzut în situaţia de a oferi chiar unui autor consacrat 8-10% din câştigul obţinut din editarea cărţii, iar unui difuzor de carte, de care au mare nevoie ca „să scape” de rebuturile pe care au luat mulţi bani, 30-40%. Concluzia? Comerţul primează, nu calitatea, nu actul scrisului, nu corectitudinea, nu arta. Aşa cum unii medici exploatează frica de boală a omului, aceşti “editori” exploatează frica de anonimat a unora şi boala trufiei  de a se vedea tipăriţi.

Altă dată, poetul se întreba retoric:”Unde ne sunt visătorii, cântăreţii, trubadurii…?” Astăzi, parafrazând, ne întrebăm “unde(ne) sunt redactorii?”, “unde(ne) sunt autorii?”

Nu conţinutul interesează, ci forma şi câştigul. Edituri prestigioase au dat faliment prin viclene inginerii financiare făcute de noii potentaţi, redactorii au fost îndepărtaţi ca având mentalităţi depăşite şi încercând pasămite, după cutume “comuniste”, să se substituie autonomiei autorului, iar autorii-autori au fost îngenuncheaţi de preţurile cerute pentru a-şi tipări cărţile şi jicniţi de concurenţa neloială a autorilor plătitori, apăruţi peste noapte. Peste noaptea culturii române.

Trăim în şi ne trăieşte epoca grabei, a imaturităţii de gândire şi creaţie, a furăciunii, a dispreţului pentru calitate şi a trocului păgubitor. Împăratul e gol, dar lingăii îi laudă veşmintele.

Vâsoţki, pe care l-am tradus în 1992, spunea în volumul “Nerv”, poemul “Eu n-am reuşit…:/” E vremea ignoranţilor perfizi/ aliniat stă totul pe coloane./ Ideea nouă costă bani lichizi,/ şi-n “evrika” speranţele sunt vane./”

 

   M.I. :- Vrem-nu vrem, scriitorii sunt încadraţi în generaţii literare. Eu m-am pomenit din senin inclus în Generaţia 80. Nu mă consider optzecist sub nicio formă. Nu spun asta din orgoliu. Cred că am „evoluat” în afara acesteia, de unul singur. Dincolo de istoriile literare, dumneavoastră aveţi, ca scriitor, sentimentul că aţi fost înregimentată  sine die în vreuna din generaţiile contemporane?

 

Passionaria Stoicescu : – După anul absolvirii facultăţii ar trebui să fiu “şaptezecistă”. Nu sunt nicicum! Dar nu pot să spun că aş fi evoluat de una singură! Îmi simt din plin apartenenţa la Cenaclul buzoian “Al. Sahia”, bucurându-mă de emulaţia existentă în grupul de “mari” buzoieni de care sunt şi astăzi legată, chiar dacă unii nu mai există printre noi, chiar dacă eu nu mai exist pentru unii: Ion Caraion, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Nicolae Cabel, Nicolae Peneş, Onu Gătej, Alexandru Oproescu, Bucur Chiriac, Aurelian Mareş ş.a.

Cât priveşte istoriile literare, unele mă menţionează, altele nu, în unele sunt înjurată, în altele lăudată. Bănuiesc că e normal să fie aşa, de îndată ce nu m-am dus să scot ochii criticii literare cu cărţile mele, nici pe masă, nici sub masă, nici în pat, nici sub pat, iar pe unii dintre exegeţi sau pe bunii lor prieteni i-am cam  supărat  ca redactor.

 

 M. I. : – Chiar dacă sunteţi născută în Bucureşti, sunteţi mai buzoiancă decât mulţi dintre noi. Puţini scriitori reuşesc o asemenea „adopţie” necondiţionată. Dincolo de faptul că aţi urmat o şcoală în Buzău, de unde şi de ce această reciprocitate altruistă între dumneavoastră şi acest oraş ?

 

Passionaria Stoicescu : – Locul naşterii mele biologice e Bucureştiul, dar eu nu mă simt o fiinţă oarecare, ci o poetă, o scriitoare. Naşterea mea literară, culturală, poetică aparţine cu certitudine Buzăului.

Dar s-o luăm metodic: mama, Virginia Stoicescu, e născută în Căldăreştii de Buzău, a fost elevă o perioadă la Şcoala pedagogică de fete din Buzău,( locuind pe atunci la sora ei mai mare, Eleonora Niţescu, funcţionară la CFR,  care a avut casa în Sârbi), apoi învăţătoare metodistă la Şcoala Pedagogică de băieţi din Buzău. Tata, Ştefan Stoicescu (al cărui străbunic, Stan Stoica, preot, a fost unul din copiii din flori al lui Al. I. Cuza) a fost contabil şi director al Băncii de Stat din Buzău, între 1950-1952. Am locuit pe Strada Mare, la etajul imobilului în care la parter se afla pe atunci Miliţia oraşului şi din balconul casei, când mă jucam cu păpuşile, vedeam Palatul Comunal. Imobilul cred că există şi astăzi în continuarea Complexului comercial Dacia. După divorţul părinţilor mei, tata s-a recăsătorit şi a locuit pe str. Bucegi. A murit la scurtă vreme, fiind înmormântat în cimitirul Dumbrava din Buzău.

În ceea ce mă priveşte, am frecventat Grădiniţa de copii din spatele Pieţei centrale (pe educatoarea mea o chema Braga). Dimineaţa eram dusă zilnic de menajeră să mă închine la icoanele bisericii Sfinţii Ingeri şi priveam îngrozită până în pragul sfântului lăcaş la o pancardă enormă din care un bărbat mic şi gras, “călăul Tito”, ţinea în mână o bardă de pe care picura sânge. Am frecventat apoi Căminul de zi, situat faţă în faţă cu Liceul Hasdeu, după care, în urma divorţului părinţilor, am plecat cu mama la Râmnicu Sărat, unde am urmat clasele I-VIII. Am dat examen la Şcoala Pedagogică Buzău şi am revenit aici în clasele IX-XIII. Perioada primei şcolarităţi a fost una tristă şi plină de privaţiuni. Perioada adolescenţei, ca elevă la Pedagogica Buzăului, a fost una de afirmare, de veselie, de trai la internat, de creaţie şi plenitudine, de primă dragoste. Cum n-aş iubi Buzăul, cu şcoala lui minunată, de fapt o “şcoală a şcolilor”, cu dascăli vrăjitori, care deşi erau aspri, erau calzi şi maeştri în arta predării? Cu Crângul în care mă sărutam pe furiş, dădeam probele sportive şi făceam adevărate lecţii practice de botanică, descriind buruiana care i se năzărea atunci profesorului? Cu Biblioteca Judeţeană unde “mâncam” cărţile, citind la sală sau luate cu împrumut? Cu Drăgaica, unde beam bragă şi mă dădeam în bărci? Cu Cenaclul, unde ardeam de nerăbdare să citesc şi să ţin piept criticilor blânde sau răutăcioase ale profesorilor sau colegilor mai mari?

E un soi de iubire altruistă pentru ceea ce m-a format în spiritul generoasei profesii de dascăl, a deschiderii către dăruire culturală, a frumoasei şi loialei concurenţe spirituale, a sincerităţii de simţire şi atitudine.

 

 M. I. – : Dintr-un sentiment de patriotism local, în ultimii ani, am dat recomandări de primire în Uniunea Scriitorilor multor buzoieni. Mai mult, v-am rugat şi pe dumneavoastră să îi sprijiniţi. Ba chiar am insistat. Între timp, cu puţine excepţii, cei ajutaţi au început să-şi fluture în public legitimaţiile de scriitori şi mi-au decontat cu vârf şi îndesat facerea de bine. Acum regret sincer entuziasmul meu colectivist şi vă cer scuze pentru acele insistenţe. Cum vedeţi actuala „gloată” din cadrul USR ?

 

Passionaria Stoicescu : –  Generozitatea, cu foarte rare excepţii, a fost întotdeauna minată de “efectul de bumerang”, s-a întors împotriva celui care a dat dovadă de ea. Dar asta nu  înseamnă că trebuie să te privezi de bucuria de a fi bun şi îngăduitor faţă de cei care, din punctul tău de vedere, merită asta. Nu am minţit o iotă în recomandările oferite, dar, recunosc, nici n-am scos în evidenţă unele cusururi ale cărţilor acelor autori recomandaţi, dintre care unii ar fi trebuit să mai aştepte. Şi mai recunosc ceva: oricâtă insistenţă ar depune pe lângă mine un autor sau un prieten bun al lui, pentru a-l sprijini, a-i oferi recomandare pentru intrare în Uniunea Scriitorilor, a-i face o prefaţă sau un spate de copertă, nu scriu dacă nu merită.

Cel care aspiră la câştigarea statutului de scriitor şi nu posedă simţ nu doar critic, ci mai ales autocritic, şi îşi închipuie despre sine că e fluviu, deşi vorba lui Arghezi:” S-a spârcâit în două-trei pâraie…”, nu cunoaşte limba română, dar “comite” agramat în ea, înjură breasla, deşi i-ar sticli ochii să fie în sânul ei, îmi repugnă şi nu îmi pierd vremea să-i fac observaţii, necum îndreptări pe text.

Actuala “gloată” din USR, cum o numiţi, probabil ca simbol al aglomerării, nu-i nici mai reprezentativă, nici mai ştearsă decât înainte de revoluţie. Găştile literare fiinţează şi acum ca şi altă dată, gravitând în jurul unor reviste, edituri, capi ai breslei etc.  Se remarcă însă un reviriment al mişcării culturale regionale, zonale, care a adus după sine o sporire a numărului de membri şi a cam sufocat capitala. Să nu uitaţi şi un alt aspect: altădată un singur partid recomanda, tăia şi spânzura, acum număraţi dumneavoastră câte…Iar faptul că profesiunea de scriitor nu a adus niciodată mari câştiguri, iar în democraţia postrevoluţionară, evident, graţie unor “scriitori parlamentari”, s-a izbândit obţinerea unei pensii pentru scriitori, reprezentând jumătate din pensia dată de stat pentru anii trudiţi într-o altă profesie, a antrenat o “avalanşă” de noi membri ai Uniunii. ”Gloată” ziceţi? Ne luminează Luceafărul nostru, “Mortul din debara”: /“Toate-s praf…Lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem noi.”/(”Epigonii”).

 

M.I. : –  Nu încerc să vă flatez sub nicio formă şi sunt convins că nu sunt deloc subiectiv. V-am citit aproape toate cărţile. Dincolo de romane, de poezie, publicistică şi traduceri, un segment aparte în opera dumneavoastră îl reprezintă literatura pentru copii. În această privinţă vă consider cea mai importantă scriitoare din ultimele 5-6 decenii. Ca să-l parafrazez pe Cărtărescu: „De ce iubiţi copiii?”.

 

Passionaria Stoicescu : – Vă contrazic. Mă flataţi şi sunteţi subiectiv. Sunteţi scriitor şi e firesc. Plusul de încredere pe care mi-l acordaţi, vine dintr-un plus sufletesc de care dispuneţi şi pentru că vă regăsiţi probabil în unele teme, motive sau trăiri ale mele transpuse în versuri sau proză. Scuzaţi-mă, dar până acum nu am scris romane, după cum susţineţi că aţi fi citit. N-am îndrăznit să trec de nuvelă, iar marea majoritate a prozei mele o constituie schiţele şi povestirile.

Literatura pentru copii sunt eu. Eu – copilul, care în sala Tribunalului din Buzău, când mi s-au despărţit părinţii şi judecătorul mi-a spus că vor trăi fiecare separat, “într-o altă casă şi o  altă curte” şi m-a pus să aleg cu care din ei vreau să rămân, am răspuns cu ochii în lacrimi, că “vreau aşa, din curte în curte”. Eu – învăţătoarea, care a “trădat” catedra, dar nu şi profesia şi care încearcă să facă mici cursuri de “educaţie poetică” prin lansările mele de carte, cu personaje copii şi întâmplări din viaţa şi joaca lor. Eu – profesorul de limba română, care “a trădat” catedra, dar nu şi profesia, şi care încearcă să predea mici cursuri de “educaţie patriotică” făcând elogiul limbii române, învăţată corect şi serios, neîmpănată cu neologisme englezeşti sau expresii argotice ale cine ştie cărei etnii, care a pus gramatica în versuri în câteva dicţionare – de antonime, de paronime, de antonomaze – pentru a le uşura învăţarea exemplelor din aridele manuale de limbă română contemporană. Eu – mama şi bunica, retrăind prin fiu şi nepoată jocurile îndestulate cu dragoste ale copilăriei lor, pentru a o îndulci cumva pe a mea, cea amară.

De ce iubesc copiii? Victor Hugo, în “Laus puero” oferă o definiţie superbă: /”Copilul e iubire şi-ncredere mereu/ şi-i singura fiinţă pe lumea asta-n care/ necunoscând ce-i ura, e mic şi totuşi mare!”

Sunt un copil bătrân, care iubeşte şi preţuieşte jocul, pe orice tărâm s-ar desfăşura el. Credeţi-mă, totul e un joc.

 

 M. I. : –  Ca orice scriitor respectabil ce sunteţi, presupun că nu vă mulţumeşte pe deplin opera dumneavoastră. Regretaţi ceva ce aţi fi putut face şi nu aţi făcut?

 

Passionaria Stoicescu :  – “Eu sunt prea multe existând deodată…” mărturisesc într-un poem din “Reverberata”. Această plurivalenţă e mai mult un blestem decât un dar şi de aici apar nemulţumirile. Existenţa e scurtă şi nu-ţi îngăduie să faci nici pe departe ce ţi-ai fi dorit, ce ţi-ar fi trebuit şi ce ar fi aşteptat ceilalţi de la tine.

Să ridici o casă, să faci un copil, să sădeşti un pom”, îndeamnă o zicală, ca să te ştii împlinit. Dar dacă trebuie să locuieşti într-o carte şi aceea e adevăratul tău domiciliu pentru o perioadă (“Zăpezile de jertfă”, să zicem), dacă pe lângă copilul tău unic şi minunat, gândul şi simţirea ta mai zămislesc încă cincizeci de copii-cărţi, iar pe lângă pomul sădit mai pictezi unul şi culegi poeme din altul, te-ai asigurat de multe şi mari necazuri, responsabilităţi, umilinţe, jicniri, invidii, înjurături, un cortegiu de nemulţumiri.

“Opera” mea, cum pompos îi spuneţi, e inegală. Prea multă literatură pentru copii (dar ea mi-a dat cele mai mari satisfacţii şi cu ea am fost bine primită, premiată, ascultată şi chiar bine  remunerată), prea puţină critică literară (dar ea s-a concretizat în munca mea de redactor, pe cărţile altora, cu oarecare teorie în referatele de predare, evident, nepublicate, şi cu multă practică, în lucrul propriu-zis pe textele predate tiparului), multe traduceri, de fapt tălmăciri, din rusă şi polonă, limbi pe care ar fi trebuit să le ştiu, dar totdeauna am lucrat în colaborare, cu vorbitori nativi, abili cunoscători ai celor două limbi în subtilitatea lor, în timp ce mie mi-a revenit “galera” versificării, dar şi fineţea “limbii poetice” româneşti. Aşadar, m-am risipit în cărţile altora şi m-am adunat modest într-ale mele.

Ce mi-aş fi dorit ca filolog? Un dicţionar explicativ al expresiilor limbii române, cu prezentarea “poveştii” din spatele lor. Plasticitatea unei limbi e dată de multitudinea acestor expresii şi locuţiuni.  Simpla lor  înregistrare, citarea lor în diverse opere şi autori, nu mă mulţumeşte. De unde vine “a spăla putina”, sinonim cu “a fugi laş”, de ce “a ieşi basma curată” sinonim cu “a muşamaliza o mizerie” şi câte altele. Stelian Dumistrăcel în “Expresii româneşti. Biografii. Motivaţii” dezvoltă această “dorinţă” a mea, dar subiectul e mult prea vast şi cartea explică puţine expresii.

 

   M. I. : – Sunteţi unul dintre cei mai sociabili scriitori, uneori, ca să evitaţi complicaţii inutile, apelaţi la o diplomaţie dezarmantă, specifică profesioniştilor. E vorba de răbdare, de toleranţă sau de maturitatea şi experienţa de o viaţă?

 

Passionaria Stoiceascu : –  De orice mă puteţi “acuza”, dar de “diplomaţie” în niciun caz! “Învăluirile” nu-mi aparţin. “Sociabilitatea” mi se trage de la fire, de la educaţia primită – de a fi sinceră cu mine însămi şi cu ceilalţi (nu uitaţi că am avut o mamă învăţătoare şi tot neamul meu, şi pe linie maternă, dar şi paternă a fost plin de dăscălime). Profesia mea de bază, cu care mă mândresc înainte de a fi licenţiat în filologie, redactor de carte, ziarist, rămâne aceea de învăţătoare. Arta comunicării se moşteneşte, dar se şi învaţă. Tot şcoala pedagogică, orele de practică pedagogică, de activitate culturală, arta predării, pe care unii din foştii mei profesori o stăpâneau la perfecţie, mi-au oferit liantul magic în raport cu ceilalţi, cheile comunicării. Dar, ca să comunici, trebuie să ai ce, să ştii cum, să conştientizezi cui, să fii sincer şi să-ţi respecţi cuvântul dat sau promisiunea făcută.

N-am răbdare, dar încerc să mi-o impun.  Maturitatea, chiar dacă am căpătat-o în virtutea celor 67 de ani, nu-mi e de multe ori de folos, pentru că în forul meu lăuntric se zbenguieşte un copil. Sunt deschisă şi spun lucrurilor pe nume, aşa cum nu le place oamenilor mari, dar le convine copiilor. Mai degrabă e vorba de toleranţă.

 

M. I. : – Paradoxal, uneori sunteţi vulcanică. Daţi adevărate spectacole în sensul bun al cuvântului. Am înţeles că aţi cochetat cu actoria şi cred că nu veţi lăsa niciodată la garderobă „personajul” Passionaria Stoicescu…

 

Passionaria Stoicescu : – Da, aş fi vrut să fiu actriţă, dar n-am perseverat în acest demers. Chiar cu minunatul meu dascăl de limba română, profesorul Tiberiu Bordea, “complotasem” referitor la teatru …Spun “complotasem”, pentru că nici mama n-a ştiut de intenţia mea de a da examen la artă dramatică şi de a  folosi repartiţia  pe care o primisem în mod excepţional de la conducerea de atunci a şcolii pedagogice, pentru a scăpa de “legătura cu pământul”. Aşa îi ziceam noi aberantei legi din 1965, aceea de a lucra 3 ani în producţie, la şcolile săteşti atât de văduvite de personal calificat, cu şansa, dacă “te ţineau curelele”şi voiai să îţi desăvârşeşti cultura generală prin studii universitare, să nu poţi face asta decât la cursuri fără frecvenţă şi nicidecum la zi. Doar 4 dintre absolvenţii promoţiei 1965 primiseră o astfel de repartiţie. Rezultatele mele la învăţătură, exceptând matematica şi fizica, îi încredinţau pe toţi de faptul că voi da examen de admitere la Facultatea de filologie. Câştigasem concursuri de creaţie literară, olimpiade la limba şi literatura română, dar şi concursuri de recitare, dar făcusem “după ureche” şi regie, şi scenarii de spectacole,  şi texte de brigadă,  precum şi interpretări de roluri în piese jucate cu prilejul serbărilor sau concursurilor şcolare. Minunatul meu dascăl m-a încredinţat că am talent nu doar pentru compoziţie literară, ci şi pentru interpretare dramatică. Dar lipsa de pregătire cu un îndrumător specializat pentru o astfel de facultate cu un specific aparte şi-a spus cuvântul. Degeaba am luat note mari la proba de dans, de recitare fabulă, de testare a urechii muzicale şi a vocii… Proba de mimă, de care habar nu aveam, mi-a fost fatală! Subiectul de interpretat îmi cerea să merg pe o punte, în mijlocul unor ape învolburate, purtând un copil în braţe. La jumătatea drumului trebuia să mă împiedic şi să cad…Nefast subiect! Am căzut atât de stângaci, încât… am căzut de tot! Mama a venit la Bucureşti speriată, fiindcă fusese chemată urgent de soră-sa, care mă primise în gazdă pe perioada examenului de admitere. La ce facultate? Toţi credeau că la filologie! Bătrână şi surdă, mătuşa fusese mustrată de vecinii din bloc, că mă închid în baia comună în timp ce ei fac coadă aşteptând la WC şi mă aud de acolo zicând întruna “Adio, sunt bolnavă…”. Acesta era, de fapt, finalul de la “Vulpea liberală” a lui Grigore Alexandrescu, recitare pregătită pentru proba de fabulă. Nu-mi plăcea cum sună “…m-am înecat cu-un os”, pe care-l spuneam şoptit, iar vecinii care mă pândeau să ies odată, nu auzeau clar decât “Adio!” Concluzia a fost că vreau să-mi iau zilele în baia lor, probabil că din “amor neîmpărtăşit”, cum era la modă, şi au pus-o pe mătuşa mea să-i dea urgent mamei telegramă. Când totul s-a lămurit, biata maică-mea a răsuflat uşurată şi a zis: ”Bine că n-ai intrat, să ne faci ruşinea în familie! Neam de neamul nostru am fost învăţători!”

Dar stropul de actorie cu care am fost înzestrată mă ajută să dau mici spectacole, atunci când întâlnesc un public receptiv. În mintea mea, orice poet adevărat e un actor care a izbutit să îşi scrie rolul. Dacă poate să-l şi interpreteze, cu atât mai bine pentru el.

 

M. I.: –  Recent, am „năşit” un cenaclu literar, „Ante Portas”, sub egida Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, alcătuit numai din tineri, inclusiv liceeni. Ce sfat vital le-aţi da acestor copii entuziaşti ?

 

Passionaria Stoiceascu : –  Felicitări pentru iniţiativă! De alfel, e în stilul dumneavoastră…”marin”! Aţi avut multe şi admirabile iniţiative culturale, care adesea vi s-au întors împotrivă. Dar despre „binefaceri” am comentat ceva mai înainte.

Numele ales este prevenitor şi plurisemantic, cum stă bine unui cenaclu. „Înainte de porţi” (ale consacrării? ale Poeziei?). Dacă luăm în seamă şi alte sensuri ale substantivului „porta,ae”, ele ar fi de: 1.deschidere, ieşire; 2. trecătoare, strâmtoare; 3.(fig.) cale, mijloc. Dar foarte important rămâne şi „ante”, „înainte de”, care atrage atenţia asupra unui timp şi spaţiu de minuţioase pregătiri, pentru ca „deschiderea” să poată avea loc, „ieşirea „ din anonimat spre consacrare să fie de bun augur, „trecătoarea”/”strâmtoarea” să fie escaladate şi „calea” să fie asigurată, prin „mijloacele „ artei.

Din această ”decodare” ies şi sfaturile. Mult timp dedicat  observaţiei propriilor trăiri, multe lecturi de poezie, proză, critică literară, teatru, din literatura autohtonă, dar şi din cea internaţională, discuţii sincere şi pertinente pe textele prezentate, recitirea lucrărilor modificate după intervenţiile cerute, în ideea învăţării din propriile greşeli, obligativitatea prezentării la fiecare întrunire a unor norme contemporane de ortografie şi ortoepie pentru însuşirea unei limbi române  cât mai corecte. Creaţia literară să nu fie grăbită forţat spre publicare în volume personale sau colective înainte de „maturizarea” autorului/autorilor.

 

 M. I. : – În încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, vă adresez o întrebare-şablon : Cum „se vede” literatura buzoiană din Capitală, din locul de unde se dă ora exactă ?

 

Passionaria Stoicescu : –  Hai să recunoaştem că nimic nu e exact, totul e relativ! A fi în capitală şi a nu participa la acele acţiuni unde ţi-ai fi  dorit poate să fii – întâlniri de poezie, lansări de carte, târguri de carte – fiindcă „lista e deja completă” sau „n-a fost încă făcută”, fiindcă organizatorii îşi iubesc atât de mult opiniile, încât nu mai lasă şi altora timp de manifestare sau fiindcă microfoanele sunt defecte când trebuie să vorbeşti, dar funcţionează straşnic când trebuie să fii ascultat, înseamnă a orbi cu bună ştiinţă, măcar pentru protejarea văzului. Dar nu de tot!

La Buzău privesc cu sufletul. Ochii mei sunt înceţoşaţi de emoţia revederii cu Oraşul adolescenţei mele, cu Şcoala, cu Biblioteca, dar şi cu foştii colegi de şcoală, de cenaclu, cu foştii mei autori. O „fostă” cu „foştii”! Numai că invitaţia, care mi se face când vin la Buzău, e „de onoare”. „Onorez” la rândul meu întâlnirile.

Mă bucur pentru emulaţia creatoare care animă Buzăul. Pe vremea mea era doar un singur cenaclu, astăzi multe. Altădată un singur ziar, astăzi destule şi nu numai ziare, ci şi reviste. „Renaşterea buzoiană” exprimă revirimentul chiar din titlul său. Am răspuns cu bucurie invitaţiilor de a face parte din rândul semnatarilor ei. Ca şi acum, dealtfel.

Însă cea mai peremptorie dovadă a schimbării în bine e că mă duc întotdeauna la Buzău cu o carte, dar vin acasă cu un braţ. Poezie, proză, publicistică. Răsfoiesc, citesc. Tradiţionalişti, modernişti, romantici. Talentaţi, cursivi. Foarte mulţi tineri.Unii poate prea grăbiţi în a-şi publica producţia literară, dar dornici de afirmare. Edituri şi tipografii autohtone au învăţat în timp să scoată adevărate „apariţii” editoriale. De unele din ele  am avut parte şi eu.

La Buzău m-am autoexorcizat. La Biblioteca judeţeană am lăsat unul din  demonii mei: scriitor şi cu pană.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la PASSIONARIA STOICESCU: „NAŞTEREA MEA LITERARĂ, CULTURALĂ, POETICĂ APARŢINE CU CERTITUDINE BUZĂULUI”

  1. ipmp zice:

    Frumoasa intalnire!

  2. Tudor Cicu zice:

    Doamna Passionaria este şi cea care a scris cu litere albastre în poezie. Voia să devină actor, dar, zeii au decis să fie scriitorul arenă, cea care va fermeca publicul, în direct atât prin jocul şi gesticulaţia braţelor şi o uşoară legănare a trupului cât şi jocul (plutind în aerul fin jur) al cuvintelor rostite. O adevărată Şeherezadă a scenei, cu publicul gâtuit de emoţie să-i soarbă cuvintele. De multe ori, i-am văzut lacrimi strălucitoare pe obraz, glasul sufocat de trăirile pe care şi le exprima, mai nou, acest interviu, aud peste tot, cu ecouri de uimire şi admiraţie pentru tot ceea ce exprimă el. Felicitări celor doi autori ai interviului. Aşteptăm şi altele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s