Viaţa văzută prin lentila filosofului

GEORGE TARARA

Cred că orice apariţie editorială constituie, potrivit unei fericite formulări a lui Mircea Florian o „biruinţă a gândului”. Şi urmează, negreşit unei înfrângeri. Această izbândă iese din succesiunea evenimenţială strictă. Proclamă depăşirea într-un alt plan, superior ierarhic în raport cu rutina, altfel acaparatoare şi evident obositoare, a existenţei supusă regulii paralelogramului de forţe şi care, dintr-un asemenea motiv, scapă controlului.
Căpătând realitate, mai ales în haină eseistică, o carte editată are menirea reconvertirii energiilor sufleteşti, acumulate din ciocnirea cu prezentul palpabil şi potrivnic, în repere esenţiale pentru alţii. Acestui demers, deloc facil, dureros până la amputare afectivă, i se subsumează şi volumul Oanei Şerban intitulat „Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă” (tipărit în condiţii grafice deosebite la „Editgraph” Buzău).

Victoria spiritului nu înseamnă, în acest caz, o riguroasă şi severă raţionalitate. Pentru că ar ieşi din canonul sufletesc al autoarei, mai predispusă la confesiuni „pe dedesubt”, decât la formule explicative. Marchează, mai degrabă, o altfel de înţelegere a vieţii şi a temeiurilor ei, provenită din comandamente de unitate şi puritate, menţinute intacte cu orice preţ, inclusiv cu cel al renunţărilor, care nu o mai pot răni.

În ceea ce o priveşte direct pe Oana Şerban, trebuie să semnalez un fapt pe care îl aşteptam de ceva vreme: maturizarea filosofică. Am în vedere, în primul rând, adâncimea nebănuită plasată dincolo de imaginea, ajustată liric, a titlului. Formula corectă din punct de vedere gnoseologic – „asa a fost să fie, se întâmplă în viaţă”- apare rescrisă din perspectiva experienţei personale. Transformarea a generat o tensiune între necesitatea acceptării unui determinism, pe care l-aş numi constatativ („aşa a fost”) şi cerinţa înţelegerii succesiunii de evenimente aleatorii, ce ne afectează existenţa („se întâmplă în viaţă”). Aici, în ideea fundamentală este cea conform căreia un filosof nu poate eluda în nici un chip această încordare. Trecerea este relevantă: de la viziunea omului aflat sub puterea vremurilor (în fond, a cronicarului doar minuţios), la cea a înţeleptului (sau, măcar, aflat pe calea înţelepţirii), îmbogăţit mental, mai calm, mai detaşat şi implicit superior în gândire. Atingerea transcendenţei, visul nemărturisit al oricărui metafizician, capătă, iată, o expresie inedită. Acesta este semnul despărţirii de corporalul meschin, dominator şi, în acelaşi timp, devorator de spaţii ce nu mai pot hrăni lotusul spiritualului.

În al doilea rând, transformarea constatării în explicaţie este, în buna tradiţie a lucrului „bine făcut”, produsul unei distilări culturale. Identific, mai întâi de toate, planul unei prelucrări, bine dozate din surse filosofice şi nu numai. Se întrepătrund perspective şi sisteme referenţiale de analiză, ilustrate de nume importante ale reflecţiei. Nietzsche şi Paler, Descartes şi Barthes, Goethe şi Paleologu, Voltaire şi Pessoa reprezintă, în ansamblu, o splendidă alăturare, filtrată prin propria capacitate a autoarei de a sublima informaţia în interogaţie. Apoi, merită să subliniez prezenţa, în subtext, a influenţelor din partea lui Foucault şi Marion. Ele ţes canavaua abordărilor întreprinse de Oana Şerban. Acestea nu sunt , în fond, decât exerciţii hermeneutice de tip tare. Disecă ceea ce este de desfăcut, taie ceea ce este de împărţit, şi leagă ceea ce este de dăruit. Ambivalenţa planurilor se reconverteşte într-o sumă de teme şi afirmaţii care, prin autenticitatea lor, pun cititorul pe gânduri. Exemplific prin câteva dintre cele care merită toată atenţia, datorită miezului lor metafizic incontestabil.

„Anonimatul ca falsă terapie”(pag. 12) aduce în discuţie efectele sociale perverse ale disonanţei cognitive. Motivele din categoria orgoliilor, indiferenţelor sau retragerilor, prin care ieşim din situaţii neprevăzute sau jenante, exprimă o cădere în anonimatul heideggerian, atât de bine redat în particula „se”. „Aşa se face” devine un principiu al cuminţeniei comportamentale, în care este anulată orice individualitate.

„Conformismul de sufragerie” (pag 18) defineşte locul mulţumirii de sine. Mai întotdeauna întemeiat pe sintagma „aşa a fost să fie”, el denotă lipsa de putere a omului, incapabil să avanseze, să schimbe, să înnoiască ceva în viaţa proprie sau a celorlalţi. Astfel, este marcat un soi de acomodare afectivă, lipsită de orice trăire în sau pentru relaţia deja osificată într-un paravan bun să ascundă tensiuni latente.

„A trăi la întâmplare” (pag 57) înseamnă a pierde raţiunea binelui şi a răului. Criza valorilor morale ne sufocă trăirile – iată strigătul de alarmă, lansat de Oana Şerban. Inexistenţa reperelor valorice generează un univers aleatoriu: ceea ce e bine azi, devine rău mâine, nimic nu mai are importanţă, totul se relativizează ca într-un joc al dramelor perfect substituibile, din deşertul de cretă al vieţii. Tensiunile dispar, lucrurile şi actele se ordonează în suprafeţe semnificante, articulate după legile diferenţelor. Doar instinctul, pornire primară a vieţii exprimabilă în mărimi cuantificate, instituie alegerile. Dar, mai sunt oare, acestea, alegeri? Aici, post-modernismul îşi arată limitele. Este incapabil să genereze moralitate. Rămâne prins în capcana facticităţii, cea în care a trăi drept devine a trăi bine.

„O societate construită după metafizica privirii” (pag 78) ar fi una plasată sub aripa aspectelor umanităţii: răgaz, bună credinţă, alături, împreună etc. A lua distanţă devine elementul definitoriu al unei atitudini filosofice faţă de celălalt. În sensul bun al antichităţii greceşti. Este încă un semn, că demersul Oanei Şerban se desfăşoară sub lumina platonismului.

Dar, probabil, că piesa de rezistenţă este portretul filosofului (pag 86). Oana Şerban arată că a înţeles menirea sophos-ului: aceea de a nu se lepăda niciodată de sine, de a fi întotdeauna autentic, nu om de prag (adică un om al trecerilor repetate, înainte şi înapoi în funcţie de interese), de a-şi asuma tăria unei vreri, mai înaltă şi mai puternică decât propria sa voinţă. Autoarea refuză, aşadar, statutul de fiinţă de hârtie ( care foşneşte şi cam atât!), pe cel de făuritor de tremur (dezordonat şi agresiv prin prezenţă), pentru a-şi alege, conştientă, pe cel de filosof. Conform jurământului socratic, evident: „Iubite Pan şi voi, zeităţi de aici, câte sunteţi, faceţi să dobândesc frumuseţea lăuntrică. Iar dinafara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept bogat. Şi să am parte de o avere nici mai mare nici mai mică decât aceea pe care numai omul cumpătat poate şi să o poarte şi s-o mâne”(Phaidros, 279 e).

În încheiere, câteva consideraţii stilistice. Verbul este bine strunit, iar efluviile lirice sunt atâtea câte trebuie. Rigoarea metafizică potenţează erupţiile sentimentale. Din această interacţiune, decurge o luciditate suspectă, întreţinută de gustul amar al replierii. În nici un caz al renunţărilor, chiar dacă luciditatea aduce suferinţă (sau cum spune un prieten comun, câte melancolii, atâtea cărţi). Iată de ce, Oana Şerban este o învingătoare.

George Tarara

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s