ÎN AREST

gheorghe-postelnicu 1

(fragment din volumul al II-lea al romanului „Vâsla de sare”)

 Eşti pur şi simplu expirat ! îşi spuse Valentin Balotă şi mintea lui se agăţă ca un cârlig de propria vârstă. Spui că te dor şalele, că s-ar putea să ai o coastă ruptă ? Te-au făcut harcea-parcea, dar cui îi pasă de Valentin Balotă? Cerere de emigrare? Nici canadienii nu te-au vrut. Nişte răzvrătiţi, zice maiorul de securitate, lovind dosarul de masă: Badiu Ion, Burlacu Anton, Balotă Nicolae, ţicnitul împuşcat în 1900. Lasă-i în pace ! Ce ştii tu, care spui „Să trăiţi” şi semaforului din intersecţie ? Balotă Valentin, gândeşte-te bine, mii de oameni mor cu dreptatea în mână. Cu cine ai făcut hârtiile astea ? A cui a fost ideea ? Cine face parte din organizaţie ?

Ia să vedem : dacă dai în primire, cine te plânge ? Nora ? „Am crezut că sunt moartă. Parcă mângâiai un cadavru. Am înviat. Am fost curioasă. Mi-a trecut. Nu pot merge mai departe. Tovul nu mai poate să aibă copii şi nici nu vrea să-i fure de la altul. Ai fi bun, dar pui prea mult calcul sub cearşaf. P.S. : Pentru Vica Nica e bine să ai biberonul pregătit. Şi pastile de diazepam.”

Vica. „Unele lucruri n-au ieşit aşa cum mă aşteptam. Pe tine nu te încurcă chemările vieţii. Te duci acolo unde te trage aţa. Eu vreau să ajung ingineră. Ca Ştefan Micle şi Andrei Saligny. Nu închide telefonul. Ai puţină răbdare. Matematica cere sânge rece, fizica e o aventură.”

Hei, Valentin Balotă, ai fost un celibatar prost, dar, dacă vei scăpa viu de aici şi te vei însura, vei deveni ceea ce seamănă cu un bou, adică un bătrân prost. Jan Zigu spune mereu că am succes la femei. La care femei ? Pe cele pe care le-am cunoscut le-am cumpărat ieftin , pentru că fiecare avea un defect.

Într-o seară – nu ştia la ce oră, îi luaseră ceasul, cureaua, şireturile – un miliţian burtos l-a condus din nou în biroul 206 de la etajul 2. În  faţa lui se afla acum un ofiţer tânăr care i-a spus dintr-o dată :

—Bunicule, poţi să nu recunoşti nimic. Noi ştim totul. Eram cu ochii pe dumneata. Membrii beobe din şcoală au luat atitudine şi ne-au informat la timp. Îţi voi spune ceva de care habar n-ai : eşti bătrân, omule, ce dracu′, mai ai 15-20 de ani de trăit. Ştii ce înseamnă asta ? O nimica toată. Eşti urât ca pastrama de oaie. Dantura … Fără ochelari nu nimereşti nici oala de noapte. În clădirea asta lucrurile nu merg aşa cum vrei tu. Nu e internat de fete. E o instituţie care apără cuceririle revoluţionare.

Valentin nu s-a supărat pentru aprecierile referitoare la vârsta sa. Citise undeva că oamenii nu pot înţelege o vârstă pe care încă n-au avut-o. Mereu în admiraţia altora? Imposibil. Orice întâmplare îşi are propria sursă, inconştientă şi necontrolabilă. Nu e o afacere bună să intri în amănunte cu anchetatorii. Ia-l pe „nu” în braţe. Poate scapi cu nişte coaste rupte şi cu vânătăile de pe picioare. Recunoaşterea faptei nu te uşurează neapărat. Dimpotrivă, te cufundă mai adânc în nenorocire pe tine şi pe Jan Zigu.

Ofiţerul care mângâia dulăul se apropia de 30 de ani, era foarte solid, aproape chel, cu mâinile lungi ca şi când fusese culegător de fructe. Valentin ar fi vrut să-i spună ceva despre câine, care mârâia, dar de dragul conversaţiei nu va spune niciodată nimic. Printre gratiile de la geamuri se vedeau nori care se legănau ca nişte pinguini. Alb, negru, puţin portocaliu. Un gând idiot : aş vrea să poarte ochelari, să fie miop ca şi mine, dar vederea lui părea în regulă. Pentru asta nu am de ce să mă supăr. Nici el nu şi-a mai bătut capul cu el. L-a pus să semneze declaraţia în care scria că ridicase manifestele de pe stradă  din curiozitate şi din spirit de curăţenie.

—Nicio lege nu interzice să aduni hârtii şi chiar chiştoace, pungi de plastic, cutii goale.

—Aduni chiştoace? Aha ! Asta se încadrează la vagabondaj şi tulburarea ordinii publice. Vei fi judecat în regim de urgenţă.

Acum nu se mai opreşte din scris. Birou e ăla fără aparat de radio? „Dragi tovarăşi şi prieteni …” . Câinele cel mare se trage mai la o parte, dar nu scapă din ochi gâtul reţinutului.

—Să nu faci pe grozavul cu nimeni ! îl sfătuieşte, aşa, în treacăt, securistul.

Sosise momentul să încheie dosarul şi să fie dus la tribunal.

—Doar nu spui că ai fost tratat rău la noi ?

Nu spunea, cum putea să spună ? Fusese prejudiciată integritatea câtorva oase, dar corpul omenesc are 206 piese care constituie rezervorul său de calciu şi de fosfor. Acesta se va reface cu fasole şi cu pâine neagră. Nişte istorici importanţi vorbesc despre marea unire. E 1 decembrie. Bruta reduce volumul sunetului, face genuflexiuni cu mâinile întinse, apoi rotirea capului. În spatele gesturilor sale, arestatul bănuieşte preocuparea individului de a-şi împrospăta circulaţia cerebrală şi în acest fel, de a-şi înmulţi gândurile. Oameni cu structura lui nu abstractizează, nu au dileme, gândi Valentin. O nebunie de glasuri, de tobe şi alămuri îl împinge pe anchetator la muncă, alungându-i îndoielile şi iluziile, iar pe anchetat în arestul de la subsol, la Florin, hoţul de buzunare dubios.

—Fumaţi, domnu′ ?

—Nu, Florine.

—Dacă faceţi rost de ţigări, să mi le daţi mie. E bun şi tutunul, dar nu-i ca diluantul.

—Să văd ce pot face.

—Domnu′ , dacă vrei să mă culc cu tine, e în regulă. O sută de lei.

—Asta mi-ar lipsi ca să iau cinci ani.

—Îmi pare rău, domnu′ , dacă nu ai încredere în mine. Mie îmi place să o fac cu bărbaţi curaţi, cu poeţi şi artişti.

Tânărul părea normal, dar trupul subţire, obrajii supţi erau semne de malnutriţie şi rahitism. Valentin avea impresia că totul se petrecea într-o garnitură de tren din triaj sau dintr-un canal al oraşului. Şi el ? Şedea pe scaun cu un fes negru în mână, cu durerea de ficat, cu junghiul din spate, cu înţepăturile din capul pieptului.

—Să nu mai refuzaţi mâncarea, domnu’ ! Primim tot ce-i de-nghiţit, altfel o mierlim.

Înţelepciunea băiatului era cam nepotrivită cu atmosfera din subsol. Cu ochii în fundul capului, cu buzele cenuşii, el nu avea nicio dificultate să se acomodeze. Nenică, spuse Florin despre Valentin, eşti politic, te-am ginit eu. Mai bine flămând şi cu oasele întregi, decât cu cămaşă albă şi să verşi sânge. Am spălat pe jos, ce era să fac, i-am pus comprese reci. El nu ştie nimic. O striga pe noră-sa. I-am săltat 50 de lei din buzunarul de ceas, doar nu-l îngrijeam degeaba. Se întinse pe pătură. Îl durea capul de la frunte la ceafă. Simţi în gură un lichid greţos pe care se grăbi să-l înghită. Cu gândul şi cu sufletul încercă să rămână treaz. Apelă şi la muşchi şi la oase, dar nu găsi sprijin. Să se roage ? Să plângă ? La ce i-ar folosi ? Să se roage pentru România lui decembrie 1989. Pentru Nora, pentru Vica, pentru Jan Zigu şi Adela, pentru celulita din vieţile lor stoarse, mumificate.

Glasul lui Florin :

—Alo, domnu’ , nu e treaba mea, dar aţi făcut pe matale şi miroase urât. Aşa, uşurel, ridicaţi-vă. Scoateţi maieul ca să-l facem cârpă se şters. Pulică, ce de vânătăi… Da, la găleată. Staţi acolo, să-l mai ud o dată. Gata, trage, bre, cămaşa, că răceşti. Dă-i dracului de pantaloni. Îi uscăm pe calorifer. Ia şi pătura mea. Nu e treaba lu’ matale, fac eu curat.

……………………………………………………………………………………………………..

—Aşa-i la bulău, domnu’ , miroase mai urât ca-n canal. Sânge, transpiraţie, rahat.

Florin se simţea ca un frate mai mare, în a cărui experienţă de viaţă, profesorul putea să aibă încredere. În celula prevăzută cu luminator protejat de un grătar metalic, dar fără un dispozitiv de ventilare, aerul sărac în oxigen îi scădea şi mai mult energia. Trebuia totuşi să-şi învingă sensibilitatea, ca să facă faţă durerii oscilante din tot corpul.

—Domnu’ , să cereţi să vă vadă doctorul. Nu-i bine cu matale.

Ei, Florine, nu ştie nimeni când ajunge la capăt, când trupul nu mai e trup. Obrajii lui Valentin se încălziră – obiceiul latinilor de a se pierde cu firea când se gândesc la moarte. Fiecare om, o creatură, un nor de electroni, onorată la final printr-un costum de haine noi şi o cămaşă albă, puţină pudră sau ruj de buze şi câteva grame de conservant. Dispar cuvintele, dispare totul. Mamă, mamă!

—Cred că dumneavoastră nu sunteţi vinovat. Ce să facă un om ca matale ? Eu nu fac politică, dar aş arunca cu nişte pietre dacă aş avea ocazia. Când ştiu că am dreptate…

—Dreptatea e o pedeapsă pe care trebuie să o cari în spate ca un bărbat adevărat.

—De ce, mânca-ţi-aş ochii ?

—Aşa, pentru că firea omului e să mintă şi soarta lui să trăiască în minciună.

—Nu e uşor să fii mincinos. Meserie grea.

—Adevărul îţi înmoaie oasele. Priveşte la mine : găseşti ceva de care să ai nevoie ?

Scuza-mi, io no credo.

—În sfârşit, sunt cam ameţit. Poate reuşesc să adorm.

—Ai tot timpul, meştere. Duminica, la ocnă, e pustiu ca-n cimitir.

Când fusese adus aici, o parte a minţii îi spusese că Florin şi cei din canalele oraşului şi de la coloane, din gară, de la Drăgaică şi din Marghiloman vor moşteni partea murdară a lumii. Greşise. Adică eu şi Nae Faraonul locuim pe felia luminoasă? Imposibil. Lumea asta nu are numai două calote sferice. Încă din antichitate matematicienii au demonstrat că, dintre toate corpurile convexe care au o arie dată, sfera are volumul maxim, şi dintre cele cu volumul dat, sfera are aria minimă. Parmenide, Platon, Euclid. Din punct de vedere filozofic, sfera este o dimensiune a noţiunii, aflându-se într-un raport de variaţie inversă cu conţinutul noţiunii. Câteva minute mai târziu era singur cu matematica şi cu filozofia şi nu se auzea alt zgomot decât respiraţia lui Florin care dormea în patul de deasupra. Îi trecu prin minte că, dacă ar muri acum, ar trece 10-12 ore până să-l găsească. Mai bine să nu doarmă. Să repete totul despre sferă şi ecuaţiile ei, despre sfera înscrisă şi circumscrisă, despre sferoid şi simboluri matematice. Dacă tot avea să moară în această celulă, prefera să ştie cu două – trei minute mai înainte, ca să decupeze câteva imagini din puţinul oferit ochilor, să trimită câteva gânduri. Cui ? Pentru ce ? Parcă sunt o femeie înainte să nască. Prefer corpurile geometrice, corpurilor umane, ele nu m-au trădat niciodată.

Volumul cel mai mare, aria cea mai mică, timpul care loveşte necruţător. N-ar fi mai bine să înţeleg că nimeni nu înţelege pe nimeni şi că de asta există superstiţii, zodii, calendare ? Vânătăi şi coaste rupte?

Gheorghe POSTELNICU

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s