Hăţişurile pline de surprize ale destinului

Slavă ţie, Creatorule! Cel neînsemnat ţi se închină. Lasă-mă să-mi petrec vremea slujind frumosului! Aşa cum, tu însuţi ai renunţat la odihnă pentru a veghea la somnul stelelor, eu aş fi bucuros să fiu cel care îţi aduce cofa cu apă în timpul secerişului. Mă vei zări, poate, mergând şerpuit printre brazdele, lepădate cu chiot înalt de cosaşi. Sunt beat de o fericire fără contur, Mărite. Beţia pe care ţi-o dă libertatea de a uita de poverile clipei, altoită pe senzaţia de iminentă scufundare a duhului în baia de nemărginire a universului. Fiecare om este o poartă către univers. Chiar şi eu, Creatorule, condamnat să fiu eu însumi doar în singurătate, sunt o poartă către univers. Eu sunt ochiul, care se bucură de spectacolul celor dăruiţi clipelor. Eu sunt urechea, care plânge ascultând susurul necercetat al izvoarelor. Eu sunt gândul, ale cărui aripi se deschid larg deasupra depărtărilor. Punctul nu poate respira dacă nu simte avantajele perspectivelor. Fantastică imaginaţia celor care au reuşit să schimbe lumea. Chiar şi atunci când s-au târât prin noroiul înfrângerilor. Punctul este lăcaşul îndoielii. Dreapta este o formă de întruchipare a certitudinii. Am învăţat de la tine, Creatorule. Să nu judec, nici bucuria nici plânsul. Doar surâsul tău trist, Creatorule, în timp ce priveşti întinderea operei tale, este o provocare pentru judecata mea. Sunt întrebat mereu, mereu, mereu, “Când vom afla adevărul despre ieri?”. Doamne, eu am înţeles că acel adevăr s-a pierdut odată cu lumea pe care s-a înălţat. Poate că a rămas parfumul lui discret în umbra înserării. Poate că a rămas povestea lui, ascunsă în ungherele înfrigurate de speranţă ale sufletului. Cum să le spun eu celor care îşi pun nădejdea în mine, “Oameni buni, nu mai suntem aceeaşi. Acum respirăm aerul altor constelaţii. Stâlpii care ţineau acoperişul acelei lumi, au devenit amintire. Putem fi mai mult decât am nădăjduit cândva, dacă ne vom pune întrebări pe măsura noilor vremuri”. Nu o să mai plâng pe umărul tău, Creatorule. Înainte de a mă chema la tine, mai lasă-mi timp pentru a colinda dealurile, cărările, tristeţea sălciilor, singurătatea izvoarelor ascunse în pădure, amintirile care mă ţin, încă, legat de sufletul celor, rătăciţi ca şi mine, prin hăţişurile pline de surprize ale destinului.

Prof. univ dr. Dorin Bocu
Universitatea „Transilvania” Braşov

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s