Daniela Şontică – poeme

D Sontica

Grădina

Dimineaţa un strugure brumat
prin care s-a oglindit soarele
venit de sub lumi glaciare
trăgând după el franjurii pustietăţilor cosmice.

La prânz platouri întregi
cu exotice arome
cu păstăi verzi, untoase, munţi de rodii însângerate
tăiate de ascuţişuri de Toledo
o, pe tâmplele acestor spade sunt încrustate
istorii
care mi se rostogolesc
spre cerul gurii ca dintr-un viitor atât de bun.

La ceasul la care se ia ceaiul
îmi îngrop gleznele cu ghirlande
în jocuri nebuneşti
ca-ntr-un covor din Fanar
dar nu ştiu cum
am ajuns prizoniera acestor liane ciudat împletite
ce inundă princiara masă din pridvor
crengile cresc şi sufocă terasa
într-o catastrofică maree vegetală
te aşteptam tremurând pentru viaţa fructelor
şi pentru destinul gata croit al grădinii nebune
mă ascunsesem acolo de singurătate.

Seara un măr ascetic,
iar dimineaţa următoare a venit el
impecabil în livrea lui
cu degetele înmănuşate în alb
a decupat o uşă în zidul de crengi
şi mi-a deschis-o
iar dincolo de ea am văzut
oraşul de sus
grădinile era aşa de monotone
nici un trandafir nu avea o petală în minus
iar margaretele egale se pregăteau să îmi spună
bun venit
în viaţa ta.

Mătase

Nici azi n-o să-mi trimiţi de departe
un semn,
nici azi uitarea nu e mai mult
decât o poveste despre cum respiră luna topind
haotic mizeria în adâncuri
să mă fac mică
fără un cuvânt
să rămân martora aceleiaşi ispăşiri interminabile

voi continua să trăiesc printre insistenţii cerşetori de trup
iluzionaţi că în dorinţă
ei
ştiu cum arată Dumnnezeu

să rămân, aşadar, o dulcinee în faţa morilor de vânt
dinspre răsărit
de unde veştile vin scrise pe mătasea
din care viermii au zburat lepădând cămăşile albe
cu două secunde înaintea morţii

numai eu şi concubinele din Joseon
exersăm arta unei adânci înţelegeri
şi doar un semn de la rege
ne face fericite.

Pleoapă romantică

Între timp nu există
profesorul spunea că
secunda e poate o idee mai tristă

am uitat că se moare
când timpul ne pare
un belfer într-un turn
şi atât

fascinaţi privim
cum ne scrugem între clipe de vid
în vertij auzim
numai râsul bătrân şi perfid

eu nu am murit

am doar o pleoapă romantică
şi visez
că iubesc acelaşi bărbat până dincolo de tivul cerului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s