SUFLETUL PĂMÂNTULUI SAU LUMEA LUI PÂRNOD

poza marin ifrim pentru almanah

Lucrare cu vădită tentă autobiografică, « Pârnod » – are în centru figura creatorului şi travaliul la care este supus pentru întocmirea unei opere. O linie de demarcaţie subţire între spaţiul real şi cel imaginar, între timpul prezent şi cel de demult, din copilărie, când stătea cu ochii ţintă în sus, în iesle, alături de prietenul lui, calul Piciu, furat de amintiri şi nostalgii, provocate de lectura unei cărţi. Prozator încercat, Aurel Anghel conduce firul naraţiunii cu mână sigură, aşa cum odinioară stăpânea frâiele murgului favorit, strunindu-i zăbala.

Suntem poftiţi într-o lume mirifică, uşor idilică în care ţăranul era regele, capul şi stăpânul familiei, o autoritate absolută în gospodărie şi familie. Ale cărui hotărâri constituiau literă de lege pentru toţi membrii familiei.

După spusa autorului, cartea aduce în lumină « fragmente ale vieţii lui şi ale oamenilor din Cocora, de care era  legat prin firele nevăzute ale iubirii ».

Aurel Anghel ne oferă „povestea unei case, a unei uliţi, a unei familii din neştiuta întindere a Bărăganului”.

Motivaţia scriitorului este următoarea, aşa cum o dă el alor săi, într-o scrisoare în care-şi explică demersul epic, pe urmele amintirilor : « M-am mutat în trecut, ca să-mi fie mai uşor în prezent şi mai ales să fiu pregătit pentru ce va urma”.

 Cezarina Adamescu,
scriitoare din Galati, membra a Uniunii Scriitorilor
(fragment din cronica de intampinare )

AUREL ANGHEL, PÂRNOD, roman în curs de apariţie

« Anii trec fãrã sã prindem de veste. Trec aparent la întâmplare, monoton, fãrã importanţã. Şi deodatã, ca rezultat al acumulãrilor, aluneci pe o bucatã de soartã ca pe o pantã de clivaj. Începi sã vezi cum viaţa se deseneazã în felii, precum  cercurile pe trunchiul unui copac, sau ca foiţele de grafit. Un fapt minuscul poate deveni determinant ca sã-ţi dai seama deodatã de importanţa ta şi a celor din jur. »

+

De câţiva ani buni el se blocase în amintiri, într-un trecut atât de îndepărtat, irecuperabil, uneori, amintirile, luminile care veneau de acolo erau din ce în ce mai estompate şi mai rare. Cele din vis reveneau cu o frecvenţă tot mai mare şi de aceea  începuse să încurce planurile. Vis sau realitate? Simţea că se produsese o ruptură, ori era cazul să se producă odată. Obiectivarea se realiza greu, încerca, scria, revenea, ştergea, iar încerca, rezultatul nu-i dădea bucuria de acum câţiva ani, când se aşeza la masa de scris şi stătea ore în şir pironit în amintire, construind din cuvinte o lume în culori şi mirosuri locale, îl năpădeau fragmente din lecturile, tot de demult şi ele …Uneori lăsa scrisul, lua cărţulia bibliofilă cu poezii alese din  Esenin şi cartea se deschidea la Scrisoare mamei, alteori i se năzărea că s-a rătăcit complet, o vedea pe bunica lui stând toată noaptea în poartă  aşteptându-l, cum i-a spus odată, „am visat maică urât, te-am visat că te-ai bătut cu Fane Moraru şi că iţi tăiase o mână, n-am mai putut să dorm, dar bine că ai ajuns acasă, ţi-e foame, hai să-ţi dau ceva, mai e un pic de tocană de pui, hai mănâncă, nu te culca nemâncat…”

Altă dată, citind Spovedania unui derbedeu, deschidea fereastra, trăgea adânc aer în piept şi în loc de aer proaspăt din Crâng,  aflat în apropiere, simţea „mirosul de bălegar al plaiurilor natale’, se revedea în iesle, culcat pe spate cu ochii pironiţi în ochii lui Piciu, roibul pe care îl crescuse  şi acum îl simţea ca pe un frate…

Cel mai tare însă, îl chinuia pe el un vers :”Părăsit-am casa părintească şi Rusia cu albastru-i blând…”

Rusia, blândul ţinut al poamelor, albastrul din cartea autorului rus era orizontul satului de câmpie în care umbla în voie, semeţ, acolo se simţea totdeauna puternic şi viguros, alerga după cal şi îl încăleca din fugă, cum văzuse el  un om, pe care îl purta în sine de ani de zile şi căruia trebuia să-i scrie o carte. De câte ori nu l-a auzit el pe Pârnod spunându-le  celor pe care îi întâlnea şi aduna lângă el cu forţa unui magnet pus pe o grămadă de pilitură de fier.

-Ce ştiţi voi, viaţa omului e un roman, fiecare cu romanul lui, dar romanul meu …., se oprea brusc îşi potrivea privirea în ochii celui pe care îl ştia mai gură-cască şi începea, de fiecare dată altă poveste. Nu erau toate legate de el, într-unele era doar în trecere, în altele oameni din sat, din satele vecine, din armată, omeni de la deal, de unde aducea vin pentru Costica Mircea sau pentru cârciuma lui Marinică, de la munte,  unde se ducea cu porumb şi aducea ţuică de prună, mere, prune uscate, poame din mere şi din pere…

Pârnod era ca un nor călător printr-un spaţiu dăruit lui din care se revărsau cuvinte, texte, poveşti, glume de tot felul auzite, înmulţite sau inventate chiar de el.

Pe toţi negustorii care intrau pe uliţa lui Pârnod îi oprea, vorbea cu ei, îi întreba despre locul de unde vin, ce leat sunt, ce mai e pe la ei pe acolo de unde veneau, dacă se făcea seară, îi aducea în curte, le dădea de  mâncare, un pahar cu vin, oamenii se dezlegau la limbă şi povesteau. Odată veniseră în sat nişte puţari, lipoveni care săpau şi sleiau fântâni. După ce le-a dat să bea ţuică de corcoduşe , o botezase „zărzărică”, de la renumitul cântec „Zărzărică, zărzărea” pe care îl cânta Ioana, copii lui, o cântau lăutarii la nunţi. Flăcăii care plecau la armată, clienţii de la Cârciuma lui Marinică, toţi după ce se afumau cu ţuica din corcoduşe. Lipovenii s-au pus şi ei pe cântat, în loc de zărzărică, intonau cântece duioase fiecare pe vocea lui, s-au adunat vecinii, Leanca lui Petre Turlă se închina ca la biserică şi puse diagnosticul:

-A, maică, ăştia cântă mai frumos ca la biserică, nu cum fonfăie Gheorghe Dascălu, de zici că-l trage cineva de pantaloni. Ea însăşi fonfăia mai tare decât dascălu’.Cei prezenţi s-au pus pe râs şi pe glume, lipovenii se opreau doar ca să-şi mai dreagă glasul cu zărzărică şi porneau alt cântec.

A fost prima oară când copilul auzea un cor, când veneau lăutarii de la Colilia de Sfântu Ion, stătea lipit de ţambalul lui Cănică, nu-i mai trebuia nici mâncare…

Pârnod a lăsat lipovenii să-şi încheie concertul. Peste câteva zeci de ani el scria într-o carte”  îmi amintesc că am ascultat  Есть на Волге утёс, celebrul cântec al lui Stepan Razin, chiar acasă, într-o frumoasă seară de iulie sub corcoduşul de lângă cuptorul de pâine.”

Şi tot peste ani el avea să înţeleagă rostul întâlnirilor lui Pârnod cu lumea. Trebuia să-i descarce pe toţi de poveştile lor, să aibă apoi ce spune şi ”înfloritul poveştii” rămânea în seama lui. El cumpăra marfa nevăzută a trecătorilor prin Cocora şi o vindea apoi cu bucurie altora, fără să primească, altceva în schimb. Bucuria de a spune şi de a ţine pe alţii atenţi erau pentru Pârnod cea mai mare plăcere… Lumea îl credea.

Pârnod, de cum punea la adăpost toate pentru iarnă, se suia în căruţă şi pleca, avea pământ puţin, îi adusese Iona Mică şase copii şi oricât ar fi cusut ea, tot nu era deajuns…

Ceva îl încurca acum şi pe el, de unde să înceapă, de unde să pornească povestea lui Pârnod, venit pe lume în urma cu 94 de ani…

Încerca de câţiva ani să intre în pielea unui cuvânt, Pârnod,de fapt o poreclă, cunoscută în Cocora şi în satele vecine, a cărui plecare din această lume la vârsta de 94 de ani nu a  impresionat în mod deosebit nici pe cei trei copii din şase câţi a avut. Rudele apropiate şi vecinii, chiar trei dintre copiii lui odihneau de câţiva ani de zile.

Ioana Mica în cimitir la  Turcescu de douăzeci de ani, Rada fiica cea mai mare la Fierbinţi de peste cincisprezece ani, Constantin cel mai mic dintre copii plecase pe neaşteptate de 8 ani, Vasile, după o boala grea odihnea întru Domnul de  patru ani la Bolovanul în Ploieşti.

Atât le-a fost „sfoara” , cum zicea Pârnod despre cei grăbiţi, chemaţi sau plecaţi de capul lor Acolo. Când a murit fiica cea mai mare, el s-a dus acasă, Pârnod l-a întâmpinat în poartă de pe chipul  bătrânului  dispăruse lumina. „Ştiu, a murit, a rostit sec, cu un glas bărbătesc, vocea se voalase uşor şi prefigura lacrimile  care-i jucau în ochi. Pârnod ştia bine ce e cu „nebuna fără minte” cum zicea de multe ori:

-Să nu-mi spui, ştiu, am visat aznoapte că eram la Fierbinţi…a murit Rada. Îl îmbrăţişă, simţi din nou puterea  trupului care părea cioplit din lemn de carpen. Cei doi au  consumat în linişte clipa durerii care se revărsa din unul în altul, un tată la peste 80 de ani, un fiu al lui, care trebuia să înţeleagă bine rosturile venirilor şi ale plecărilor….

Aurel Anghel

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s