,,CIRIPELELE PASARESC VOIOASE”

DCF 1.0             

     Motto: ,,Un om fără amintiri, e ca un cimitir cu cruci nescrise”

     Nu știu de ce, dar de câte ori stau de vorbă cu un ziarist sau cu un relizator TV, despre actori și munca lor, de cele mai multe ori, aceștia se așteaptă să le spui numai lucruri trăznite, picante, nemaiauzite, nemaiântâlnite, nemai…de parcă viața actorului, pe scenă sau în afara ei ar fi un șir nesfârșit de întâmplări hazli,toate demne de prima pagină sau de o emisiune de divertisment. Ne-am obișnuit să spunem:„asta cere publicul”. Așa o fi, nu zic ba, dar eu ca un demodat ce sunt, continui să cred că presa și televiziunea au un rol deosebit de important în formarea gusturilor. N-aș vrea să mi-se pună o etichetă cu „expirat”, de aceea o să încerc să povestesc câteva episoade, mai mult sau mai puțin hazli din scenă sau din afara ei.

Un deliciu, atât al publicului cât și al colegilor de scenă, sunt fără îndoială bâlbele.Titlul de mai sus nu este pus întâmplător. Bâlba a fost spusă cu o dicție perfectă și la un volum destul de mare într-un spectacol pentru copii. Autorul ei era in acea perioadă junele prim al teatrului, adorat de spectatoarele din oraș și desigur nu se simțea prea bine când gurile rele îi spuneau: ”Uite-l pe nenea Ciripilă”!

O altă bâlbă, la fel de spectaculoasă, numai că, de data aceasta (spre norocul autorului)  ea n-a fost spusă pe  scenă, în fața publicului, ci într-o ședință de lucru în care se dezbăteau probleme legate de repertoriu. Dl. Titus Luca, (care în tinerețe trecuse și pe la Naționalul  din București și care în afara scenei vorbea foarte puțin dar avea un umor de foarte bună calitate) a spus următoarea frază: -Am citit piesa, și am rămas cu impresia, că eroul prea seamănă cu Pavlușa din romanul lui Ostrovski “Așa s-a coit cățelul”. Ptiu! Na c-am ziso! Auditoriul nu numai că a râs copios, dar a și aplaudat. Personal – fiind coleg de cabină cu dl.Titus – am avut  rezerve că ,,poanta” a fost spusă accidental, mai degrabă intenționat, dar cum Dl.Titus era  un bun actor, n-am avut argumente să pot dovedi acest lucru.

Șirul bâlbelor pe scenă ar putea continua, dar un sentiment de solidaritate cu breasla actoricească,îmi spune să mă opresc aici . Un lucru e clar – sper să fiți de acord cu mine – din toate categoriile profesionale care folosesc ca instrument principal de lucru aparatul verbo-motor,actorii stau cel mai bine și asta pentru că exercțile de dicție ocupă un loc foarte important în pregătirea lor spre deosebire de alte categori profesionale care folosesc acelaș instrument de lucru (cântăreți,avocați,preoți,etc.) dar care se preocupă mai puțin de perfecționarea acestui instrument de comunicare.

În scenă, și în afara ei, se întâmplă tot felul de lucruri haioase sau frumoase demne – zic eu – de povestit.     Îmi aduc aminte cu plăcere, de un spectacol de excepție, în care am jucat când eram la amatori. E vorba de singura dramă scrisă de I.L.Caragiale, ,,Năpasta’’. Spectacolul s-a jucat mai mulți ani la rând, dar numai vara când Cornel Nicoară, interpretul lui Dragomir era în vacanță (în anii studenției) sau în concediu (pe când era actor la Piatra-Neamț). Spectacolul a fost regizat de Ion Dan (regizor profesionist, de la Teatrul din Turda) și jucam într-un decor gândit și realizat de noi. Întâmplarea face ca la unul din spectacolele jucate pe scena Casei Studenților din Cluj, în sală să fie și Theodor Ciupe, scenograf la Teatrul Național din Cluj, care, după spectacol, a venit la cabină, ne-a felicitat spunându-ne că i-a plăcut tare mult spectacolul (atât Iosif Spaniol în Ion nebunul, cât și Cornel Nicoară în Dragomir au făcut roluri memorabile) dar că nu-i place scenografia. În final ne-a promis că va concepe – fără pretenții financiare – o altă scenografie care să servească mai bine spectacolul. Ce a ieșit? Pentru a fi mai bine înțeles, îngăduiți-mi să povestesc  cum începea spectacolul. După gongul trei, pornea în crescendo coloana sonoră, o muzică ciudată, preluată dintr-o lucrare a lui Dumitru Capoianu, în care se auzeau în prim plan sunete de toacă, clopote și alte instrumente neconvenționale. La deschidera cortinei, scena era în semi întuneric.Undeva în dreapta o nișă, cu o icoană imensă (Maica Domnului cu Pruncul), lângă icoană două candele, în fața icoanei, Ana în genunchi, se ruga. În sală nu se auzea nici o șoaptă, nici un foșnet, ceea ce demonstra că înainte de a se rosti vre-un cuvânt pe scenă, publicul, era deja „prins în mână” și introdus în atmosfera piesei. Când dl.Ciupe a venit cu schițele de decor, noi ne-am speriat. Cum să pui în decor o icoană, o să ne oprească spectacolul. El a insistat, noi am riscat și în final a ieșit un lucru deosebit de frumos.

Îmi aduc aminte – pe asta trebuie să v-o spun – (L-am citat pe Florin Piersic. Apropo, știați că România are doi actori mari născuți în aceeași zi : 27 ianuarie? Unul este Florin Piersic și celălalt…subsemnatul.Recunosc că primul este mai mare, Florin are cred aproape 2m, pe când eu n-am decât 1,70. Mulțumesc pentru zâmbete!) Ziceam că -mi aduc aminte de o întâmplare hazlie cu spectacolul „Năpasta”. Într-o vară Cornel Nicoară ne anunță că va veni în concediu acasă și că n-ar fi rău să revedem textul pentru a juca câteva spectacole. Urgent ne-am pus pe treabă, rememorând textele, mai mult chiar am planificat și un mini turneu pe valea Arieșului, cu cazare la cabana Buru, în ideea de a-i face lui Cornel un concediu plăcut. Am jucat în câteva sate și comune de pe firul apei care erau plasate la șosea. La unul din spectacole, nu rețin localitatea, o întâmplare mi-a rămas adânc întipărită în minte. (Cred că e unică în analele trupelor de teatru indiferent că sunt de amatori sau profesioniști) Era o sală mică, circa 80-90 de locuri, cu o scenă pe care dacă intrau cinci personae odată, era aglomerație. În spectacol exista un moment în care Ion se bătea cu Dragomir, îl punea jos, stătea deasupra lui și avea o replică mai lungă în care îl amenința pe acesta din urmă. Pentru că spațiul de joc era foarte mic, totul s-a întâmplat chiar la marginea scenei, care nu avea o înălțime mai mare de 50 cm de la nivelul sălii. Sprijinindu-se chiar pe marginea scenei, Ioșka (interpretul lui Ion) simte că a pus palma pe ceva moale și urât  mirositor. Realizează incidentul, dar își continuă replica, rotindu-și palma murdară pe lângă  nasul lui Dragomir, care exasperat de situație, șuiera printre dinți: -Ioșka, ia mâna! Ia mâna că te arunc în sală!

După spectacol, am râs de incident, motivați și de o sticlă de pălincă primită de la tovarășul secretar al Consiliului Comunal, care avea și o explicație. Unul din spectatori (el l-a numit “nesimțit”) venind de afară și observând că din neatenție călcase în ceva moale, a pus piciorul pe marginea scenei și s-a șters.

Trecusem la profesioniști și jucam „Rapsodia țiganilor”,un spectacol deosebit. De ce era deosebit? Din mai multe motive. Unu: autorul, Mircea Ștefănescu, a primit pentru această piesă din partea Academiei Române premiul “I.L.Caragiale”. Doi: În piesă juca tot colectivul teatrului (30 de personae) plus mașiniști care făceau și ei figurație. Spectacolul vorbea despre dezrobirea țiganilor de pe moșiile boierești (1855) și întâlnirea dintre Barbu Lăutaru și Franz Liszt. Fiind vorba despre țigani nu se putea fără muzică și dans. Pentru dans a fost adusă de la București doamna Sultănica Baciu (absolvenții I.A.T.C-ului o cunosc) iar pentru muzică au fost aduși colaboratori selectați din clanul lăutarilor din zonă. Îmi aduc aminte cum ne chinuiam la unele replici mai scurte să le spunem în “limba romani”, asta așa pentru autenticitate și coloratură. Regia și conducerea muzicală: Constantin Leoveanu (Nea Titel), era printre altele și membru al Uniunii Compozitorilor. (Mai târziu pe Constantin Leoveanu îl găsim la Teatrul Național din București, ca asistent al lui Horea Popescu.)  Spectacolul a prins foarte bine la public, actorii mai bătrâni își făceau cruce și nu le venea să creadă, că într-un orășel mic de provincie, la al 30-lea spectacol, în fața teatrului unii pun întrebări de genul: -N-aveți un bilet în plus?

Printre alte localități unde am jucat acest spectacol,se numără și Agnita (orașul de baștină a lui Gyuri Pascu) unde am avut surpriza ca primele două rânduri din sală să fie ocupate de țigani nomazi, care au venit, mai mult ca sigur, atrași de panourile publicitare, pline cu poze în care ei s-au recunoscut.  La sfârșitul spectacolului, când toți interpreții intrau în scenă, pentru aplauzele finale,unul din spectatorii plasați în primul rând, (după aspect cred că era bulibașa) s-a ridicat în picioare și s-a adresat sălii zicând: -Bravo! Ați văzut ce pot ai noștri ?

Îmi aduc aminte cu plăcere că am avut bucuria de a lucra un spectacol cu marele regizor Val Mugur (tatăl lui Vlad Mugur), la care printre multe altele, am văzut ce înseamnă să fi „profesionist” cu adevărat. Am lucrat cu Domnia Sa piesa lui Miron Radu Paraschivescu „Asta-i ciudat”, în care decorul era o speluncă cu șapte mese, fiecare masă avea deasupra suspendat un reflector, fiecare reflector avea altă intensitate a luminii. Nu de puține ori striga din sală: Otto, (Otto fiind electricianul) aparatul patru nu e la gradația bună!  (diferența de două-trei liniuțe la orga de lumini nu se observă cu ochiul liber, el o vedea).Mașiniștii făceau semne cu creta la așezarea meselor pentu că știau că un decalaj de câțiva centimetri era imediat observat și taxat. Spectacolul era „non stop”. În loc de pauză, o actrță (Smara Marcu) recita, la față de cortină, din “Cânticele țigănești” ale autorului. La unul din spectacolele jucate la sediu, bunul meu prieten Ovidiu Cosac (Vidi), pe atunci regizor tehnic, (acum regizor artistic) s-a gândit să-i facă o farsă unui coleg. La începutul actului doi, pe pasarela ce trona în avanscenă se întâlneaau o „fată de cartier”, interpretată de Carmen Galin (- wow , ce distribuție!-) cu un vânzător de ziare (George Stoian). Sub pasarelă un cerșetor (Mihai Ionescu-Vrănești) aduna chiștoace.Recuziterul plasa acolo câteva mucuri dar și o jumătate de țigară pe care cerșetorul o lua, având chiar și o replică cu urări de sănătate la adresa celui care a aruncat chiștocul. La spectacolul de care vorbeam, Vidi a legat chiștocul mare cu un fir subțire de ață și când “conu’ Mișu” se apleca să ia chiștocul, Vidi trăgea de ață și tot așa până când l-a scos pe cerșetor în culise unde unii se tăvăleau de râs, pe când “conu’ Mișu”șuiera printr dinți :„Terminați măi cu glumele proaste”

Și dacă tot suntem la capitolul farse amuzante, există una celebră pe care o știu din auzite. Lui Birlic i se aducea în scenă o scrisoare pe care trebuia să o citească.El nu învățase replica, o citea din scrisoare. La un spectacol, când desface plicul, surpriză. În plic era o coală albă pe care nu scria nimic. S-a uitat lung la ea, s-a uitat în jur, toți mustăceau. Puneți-vă în situația lui. Cum ați fi ieșit din încurcătură ? Aici a intervenit geniul lui Birlic, care i-a dictat următoarea replică: „Domnul meu, ochii mei bătrâni nu mai pot citi aceste litere mărunte, fi te rog drăguț și  citeștele dumneata !” Asta se întâmplă la actorii mari, care nu pot fi surprinși, ei sunt tot timpul “în priză”.

Rememoram imagini din cele două spectacole pomenite mai sus (“Rapsodia Țiganilor” și “Asta-I ciudat”),  și îmi trec prin minte vorbele lui Mircea Diaconu spuse într-un interviu : „Cu exhibiții actoricești sau regizorale, nu faci nimic în teatru”. Așa este! În spectacolele mai sus amintite nu s-au făcut „exhibiții”, probabil de aceea s-au bucurat de success la public.

Aș vrea să închei cu o întâmplare care pentru mine nu a fost deloc hazlie. Am fost victima unui ziarist lipsit de deontologie. Jucam „Roata în patru colțuri” de Valentin Kataev, regia Aureliu Manea. În ziarul județului Cluj “Făclia” apare o cronică dramatică semnată de Ilie Călian în care autorul are și următoarea frază : „Prost jucat Flavius, în interpretarea lui George Stoian”. Formularea este mai mult decât dură. Când i-am arătat regizorului ziarul,acesta a râs spunându-mi : Bă, asta n-a înțeles nimic din spectacol! Regizorul a avut dreptate pentru că la același spectacol am mai avut două cronici în care eram lăudat. Una semnată de Gheorghe Banu (mai târziu am aflat că la origine este buzoian) la ziarul „Contemporanul” și alta semnată de Natalia Stancu la ziarul „Scânteia”. No comment! De subliniat morala : E bine să te mai uiți și la „cine scrie”, nu numai la „ce scrie”

Revenind la actorie, aș vrea să închei cu vorbele frumoase spuse de Oana Pellea,care zicea undeva că : „A fi actor este un privilegiu. Deschizi o ușă. Pășești un prag…și brusc, la ora fixată…ești altcineva. În altă lume. În altă realitate. În alt timp .  Și culmea…totul se petrece…și cu martori”

 George Stoian
Buzău -23.07.2013 –

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s