CÂTEVA ZILE

titi damian

de Marius Stan

– temeinicia începutului sau începutul temeiniciei –

Nu prea dese au fost întâlnirile (semiconspirative) ale membrilor cenaclului „Dor fără saţiu” care să se finalizeze târziu din noapte, în alt mod decât cel obişnuit: despărţiri cu strângeri solidare de mână care estompau diferenţele de vârstă şi întăreau prieteniile. Cam aşa, probabil, urma să se finalizeze şi întâlnirea, devenită ulterior sărbătoare, dintr-un început de februarie 1989. Asistaserăm încântaţi la o dispută filozofică a triunghului Marius Stan, Petrică Cristea şi Grigore Spermezan. Spre finalul dezbaterilor, omul surprizelor – cel puţin pentru mine – Marius, ne-a delectat, cu stânjeneala-i cunoscută şi cu sinceră modestie, cu câteva desene, câteva caricaturi însoţite de epigrame, apoi ne-a recitat, mai altfel decât până atunci, câteva poezii de dragoste de mare rafinament. Urma să ne despărţim, când, cu o voce încărcată de emoţie, ne anunţă: „Ştiţi, azi a născut soţia mea, am un fecior.” „Şi cum îl cheamă? Soţia cum se simte?”, pică fireştile întrebări dinspre domnul Pavlovschi, care ne-o luase înainte. „Tiberiu, nume de roman”, a răspuns mândru Marius. „Am adus şi eu o sticlă… E firesc, chiar dacă nu-i voie într-o instituţie de cultură.” La despărţire, câţiva dintre noi l-am însoţit spre spital. S-a convins că totul e bine, apoi bucuria sosirii lui Tiberiu pe lume am continuat-o până spre ziuă, acasă. Acolo am continuat să descoperim un alt Marius care ne-a recitat ore întregi din poeziile sale, din marii poeţi ai lumii, ne-a dovedit că are o voce superbă, acompaniindu-se de chitară. Tocmai trecuse, cu ceva timp în urmă, din mână în mână, între cenaclişti, cartea de nuvele a lui Cinghiz Aimatov, „Cântecul stepei.” Punea atâta pasiune în cântec, încât imaginaţia mea, ascultându-l, pleca spre dragăstea aceea simplă din stepă, împărtăşită prin cântec…

Altă dată, ne surprinde din nou, traducându-ne direct din italiană, „Numele trandafirului”, în sala Clubului Sindicatelor. Nu ştiu de unde şi cum făcuse rost de film. L-am întrebat cu un fel de curiozitate amestecată cu sfială: „Ştii şi ruseşte? Şi franceza? Şi engleza?” mi-a răspuns la fiecare, parcă cu un fel de jenă „Da.” Bănuiam că-şi masca superioritatea atâtor aptitudini prin discreţie. Mi-a fost teamă să continui cu întrebările. Ştiam că este un foarte bun inginer la „Ferite”; ştia filozofie cât un absolvent al facultăţii respective; îl preocupau cercetările avansate din fizică şi din chimie. Aşadar, cânta, recita, desena, traducea, scria poezie, călătorea. Mai ştiam că toate le făcea la modul serios. „Renascentist”, mi-am spus şi am comunicat-o şi altora cu toată convingerea. A plecat apoi, cu familia, în Ameria. A ajuns la Los Alamos. Desigur, cercetător. Se stabileşte apoi la Chicago, tot cercetător la unversitate, acolo unde cândva predase şi Mircea Eliade. Apoi, surpriză: actor într-un film american. Aflu între timp că ţine conferinţe pe teme ştiinţifice la Bucureşti, Milano, Roma, Paris, Tokio, Moscova, şi cine mai ştie pe unde… Când vine în ţară, nu ne uită pe noi, cei din cenaclu. Descoperim în „Helis”, nuvele de-ale lui. Ne entuziasmează. Dobrică ne aduce vestea cea mare: „Să vedeţi că o să scoată un volum!”

Acum pipăi volumul în mână: Marius Stan, „CÂTEVA  ZILE”, ed. Helis, 2013. Îi citisem cu emoţie şi curiozitate nuvelele publicate număr de număr, mai bine de un an, în revista noastră. Aveam în farfurie feliile, dar nu aveam tortul întreg. Îl savurez acum, odată cu cititorul, pe îndelete.

Prima lectură, prima impresie: cele paisprezece nuvele alcătuiesc un ciclu unitar. Scriitorul pare să fi avut în subconştient propoziţa lui Marin Preda: „Reale sunt sentimentele, imaginate sunt împrejurările.” Cu o „mică” diferenţă. Împrejurările sunt atât de aproape de ziua de azi şi el este atât de aproape de noi, în ciuda faptului că trăieşte în America de aproape un sfert de secol şi trece anual (cred), pentru „câteva zile”, şi prin România. Caracterul unitar al volumului mai este dat şi de dominanta psihologică, mai precis de felul în care supune limba română unei discrete modelări pentru a-i extrage limpezimea, savoarea, nuanţele şi subtilităţile. M-am întrebat, avându-l în minte pe Emil Cioran, la un moment dat: Oare nu cumva limba română îşi dezvăluie posibilităţile infinite de nuanţare mai uşor din partea unui autor român care trăieşte într-un alt mediu lingvistic? Recitindu-le încă o dată, făcând fişele de rigoare, descopăr şi o altă componentă mult mai subtilă, a volumului, cea filozofică, dată fiind de asociaţiile care se pot face între motto-ul volumului, titlurile nuvelelor şi „epilogul” (final deschis interpretărilor multiple) fiecărei nuvele în parte. Este, desigur, o noutate în literatura română, întrucât acesta se constituie, de regulă, dintr-un text nonliterar, aparent fără legătură cu textul literar propriu-zis. Acesta, de multe ori, este asemănător paradoxurilor lui Murphy, dar toate susţin o „cheie” care cuprinde o morală cu caracter general, adrestă umanităţii.

Recunosc că am ezitat în a le încadra într-o anume specie literară clasică. „Au dimensiunea schiţei, mi-am zis dintru început, întrucât tratează un singur eveniment din viaţa unuia sau a câtorva personaje.” Ce mi-a atras atenţia, ulterior, a fost faptul că, deşi consemnează un fapt obişnuit de viaţă, în centrul fiecăreia se află o întâmplare dramatică ce răscoleşte eroul. Şi-am mai descoperit că nu era unul, ci totdeauna pereche sau cuplu. Aşadar, situaţia limită, tensionată, a acestora îi conferă valoarea de nuvelă. Gândul mi-a zburat instantaneu spre nuvelistica lui Rebreanu. Numai că la Marius Stan, situaţia limită capătă o dublă determinantă: şi psihologică, şi filozofică; mai mult, se împarte raţional şi echilibrat între cei doi protagonişti. Elementul de noutate pe care autorul îl aduce este acel „epilog” cu valoarea unei sentinţe, asemănător moralei dintr-o fabulă, trimiţându-l automat pe cititor spre meditaţie, transferând tensiunea psihologică spre un act de conştiinţă şi de reflecţie.

Titlul volumului, „Câteva zile”, ca dealtfel titlurile celor 14 nuvele, ridică semne de întrebare, nu în sensul dificultăţilor de înţelegere, ci multiplelor semnificaţii, relevând încă o deschidere, dincolo, spre lumea exterioară, vie, a cărţii. Este vizibilă dimensiunea temporală spre care îl trimite pe cititor în prezent, ancorându-l într-o realitate imediată, trimiţând la autenticitatea demersului artistic. Nu are puncte de suspensie, dar se subînţeleg. Gramatical, sintagma, poate fi subiect sau complement direct într-o frază. Capătă întregire deplină doar luat împreună cu motto-ul cărţii: „Şi a zis Dumnezeu: <<Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!>>  Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”(Vechiul Testament). Cheia pe care o trimite autorul spre cititor vine din două sintagme din acest text: „toate vietăţile ce se târăsc” şi „a făcut bărbat şi femeie”, altfel spus, cu puţine excepţii, personajele (bărbat şi femeie, pereche sau cuplu) din carte, trăiesc drama degradării morale. Obligatoriu, motto-ul trebuie asociat cu paradoxul „epilogului” din ultima nuvelă, de fapt, al întregii lucrări: „Totul se petrece de la sine. Noi doar trebuie să ne împotrivim!” Cu alte cuvinte, omul de aici, adică personajul literar este un Dumnezeu la dimensiuni domestice. Paradoxal, a uitat că este Dumnezeu, ne spune cartea.

Desigur că fundamentul acestei filozofii îl reprezintă partea psihologică. Ceea ce „povesteşte” fiecare întâmplare pare obişnuit pentru un cititor avizat; dominantă este foate subtila analiză psihologică a consecinţelor întâmplărilor, ceea ce dovedeşte că autorul este un fin observator al meandrelor sufletului omenesc. Fiecare dintre nuvele porneşte de la o întâmplare firească de viaţă, dar pledează pentru filozofia superioară a vieţii.

„În Numele Tatălui”, Elvira naşte în spital, înconjurată de doctori, de asistente, iar pe afară soţul Alin Marinescu, împreună cu taică-său, aşteaptă îngrijoraţi. Accentul psihologic nu cade, cum ne-am fi aşteptat, pe actul în sine, care s-ar fi putut încheia tragic, ci pe ceea ce se întâmplă şi pare derizoriu. Descopăr, în text, două fraze cheie: „Doctorul ăsta e nebun, nu ia bani” (replica unei asistente) şi „Am completat acum certificatul de naştere. O cheamă Zeno” (replica soţiei obosită după travaliu). Soţul se aşteptase să fie băiat, dar este pus în situaţia să accepte nume de băiat pentru fetiţă, Zeno (plănuiseră anterior dacă e băiat să primească nume de filozof grec). „Epilogul” pare derutant la prima vedere: „Viaţă: Sinteza proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu.” (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ed. Univers enciclipedic, 1998). Nuvelei acesteia nu-i lipseşte nici partea de poezie, legată de embrionul iubirii: „O adiere de vânt împinge fereastra spre curtea interioară. Se văd castanii şi puţin din clădirea şcolii generale. Când s-a mutat Elvira în clasa lui, în banca din faţa lui, frunzele castanilor au îngălbenit şi-apoi s-au făcut roşu-aprins. Unii spun că a fost de la bentiţa roşie pe care Elvira o purta zi de zi, împotriva regulamentului.”

În „Bradul”, pe un viscol cumplit de Bărăgan, copilul aşteaptă împreună cu bunicul pe mămica Ana, să vină cu cadouri din Italia. Ar vrea să aibă un brad de Crăciun şi, contrar argumentelor bătrânului, insistă să fie tăiat cel din curte. Bunicul îi satisface capriciul. Copilul realizează nenorocirea bradului şi rosteşte, în inocenţa lui: „Mă duc să-i pun nişte apă.” „Epilogul” este prezentat într-o statistică amară, luată din raportul Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, (2008) care notează sec la capitolul Emigranţi: Număr: 1,244, 052 (2005). Procent din populaţie: 5717. Estimările interne variază între 2 şi 3 milioane de emigranţi. Alte surse dau valori mai mici. De exemplu, Institutul Naţional de Statistică a înregistrat numai 386,827 emigranţi din 1990 până în 2006 (cetăţeni români cu domiciliul în străinătate). Diferenţa rezultă din felul în care institutul calculează numărul emigranţilor, luând în considerare numai pe cei care şi-au schimbat adresa permanentă în străinătate. Evident, numărul este subestimat.” Un fapt de viaţă aparent minor, tăierea unui brad pentru bucuria de o zi dezvăluie o tragedie naţională şi fetişizarea ei.

Celelalte nuvele au teme rupte din realitatea imediată: moartea unei românce la Veneţia („O noapte la Veneţia”), un şofer în pană este „ajutat” de ţigani („În căruţe colorate”); o fată violată, tot ea stigmatizată, sfidează o nuntă („Nunta”); un tată este traumatizat de vestea că fiul său consumă droguri („Gara de nord”); un tânăr tânjeşte după himera iubitei lui dispărute („O Bancă în Parc”); infidelitatea conjugală („Cu fapta sau cu gândul”, „Pe bani”), mitul dărâmării casei („Meşterul Manole”); moartea stupidă şi înmormântarea („Răspântii” şi „Un loc luminos”); ultima, „Bicicletele”, este construită pe motivul Păsării Phoenix.

Farmecul lecturii provine din felul în care cititorul savurează profunzimile filozofice şi subtilităţile psihologice şi simbolistice ale fiecărei nuvele. Mă voi opri, pe larg, asupra unei bijuterii numite „Punctul de fugă”, unde, în exterior, nu se întâmplă ceva deosebit, dar candoarea şi emoţia sunt transferate în interior, apoi îşi iau zborul spre cititor. La o margine de drum, aşteaptă la ocazie o bătrână. Tot acolo, „doi elevi de liceu se hârjonesc, se împing şi timpul în prezent înaintează cu greu în Câmpia Română.” Mai aşteaptă un bărbat „cam de treizeci de ani, înalt, haină călduroasă, impermeabilă […]. Trage de pe umăr un rucsac ruginiu...” Se urcă într-un autocar plin cu elevi de liceu, care „se opinteşte împingând evenimentele către seară.” Tânărul înaintează pe culoar prin înghesuială, se aşază cu greu lângă o fată care are la picioare o geantă mare, grea, o poziţie incomodă pentru el. Autorul notează: „Aerul singurul mai are loc între oameni, respiraţia, gândul fără întoarcere.” Fata priveşte indiferentă pe geam, „fără să i se vadă chipul.” Acest bărbat de lângă ea, tânăr, puternic, sigur pe el se foieşte, „îşi caută un loc în viaţă. Sigur, poate că e frumoasă, mai ştii?” Îi simte „umărul ei, şoldul, coapsa, căldura trupului ei firav.” Încearcă să se concentreze pe o revistă, dar „ca un şobolan emoţia se strecoară ronţăind marginile creierului.” Atingerea se prelungeşte, înfiorându-l: „În costum de schi, tânărul trup de fată, crud, fibră şi catifea, privirea ei se stinge încet pe zăpadă peste Câmpia Română”. Autocarul opreşte. Bătrâna coboară la Andrăşeşti. Fata este pe punctul să adoarmă cu capul pe umerii lui: „Fata respiră lent, sacadat, şi respirarea îi inundă plămânii, inima, creierul, sânii ca două vrăbii. Goală în hainele imponderabile, transparente, fărâma asta de viaţă cu puţin peste şaisprezece ani zâmbeşte în somn. Emoţia primei zăpezi în iarna de mult începută, frigul asupra pielii şi căldura înlăuntru, ziua care abia mai pâlpâie.” La o frână bruscă a autocarului, l-a prins de braţ: „Jumătate cu drag, jumătate de frică, el s-a întors către ea, mai puţin, atât cât s-o vadă mai bine.” O invită să doarmă: „Fata respiră repede, sacadat. Geamurile se aburesc de dogoarea obrajilor ei. Acum îl priveşte în ochi, fără teamă.” Urmeză momentul sublim, mângâierea: „Acum fata îl priveşte drept în ochi, fără teamă. Jumătate cu drag, jumătate cu frică, degetele ei subţiri îi ating fruntea, pleoapa ochiului drept, obrazul aspru neras.” Ce simte bărbatul? „Precum reculul unei arme de foc, gestul acesta simplu îl izbeşte în inimă. Sângele pleacă icnind.” Şoferul a pus frânele, apoi „autocarul străbate Câmpia Română ca o lanternă aprinsă scăpată în fântână.” O altă treaptă: „Lângă el, în întuneric, foarte departe lângă el, degetele subţiri ale fetei ca vrăbiile i s-au cuibărit în palmă.” Ajung la Urziceni. Un suspin: „Trebuie să cobor.” El face un pas către uşă, apoi se întoarce: „Întinde încet mâna şi, cu neţărmurită dragoste, cu neţărmurită teamă şi dragoste, îi îndreaptă fetei o şuviţă de păr.” Notaţia e demnă de finalul unei viitoare pasionante poveşti de dragoste: „În marginea drumului, un bărbat singur. Obrazul ei lipit de geam. Bijuterii în vitrina nopţii.” Şi acum, morala şi-o extrage singur cititorul din citatul-cheie, din final, un mesaj adresat tuturor dispuşi să iubească până la nebunie: „M-ar deranja să te aud într-o zi răspunzând cu inocenţă la întrebările insinuante pe care adulţii le pun copiilor: <<Cum gândim, cum suferim? Cum am aflat numele soarelui? De unde vine noaptea?>> Ca şi cum ei înşişi ar şti să răspundă. Îţi doresc să fii iubită până la nebunie!” (Andre Breton, L’Amour Fou, 1934) (traducere din limba franceză)

Cu mintea lui exactă de fizician, cu mâna lui talentată, Marius Stan nu lasă niciun rând la voia întâmplării. Fiecate motto, fiecare titlu, fiecare „epilog” (un final deschis), fiecare întâmplare, fiecare imagine transmit un mesaj moral care îl dublează pe cel artistic. Îşi dau mâna, în acest volum, în mod fericit, rigoarea omului de ştiinţă cu talentul artistului. Cu subtilitate, el ditrijează inteligent lectura cititorului dinspre întâmplare, spre consecinţele acesteia în străfundurile conştiinţei, îmbrăcând fraza într-o haină stilistică impecabilă. Un costum Armani nu stă pe un zlătar. Comparaţia amplă este arma sa stilistică, în care adună toată tensiunea psihologică şi meditaţia asupra vieţii spre a o trimite mai departe:

„Medicul porneşte cu acelaşi pas grăbit, cu privirea în pământ, ca şi cum ar trage grupul de studenţi după el cu funii nevăzute.” („În Numele Tatălui)

            „Ca-ntr-o bobină de film arsă de becul încins, imaginea bradului se destramă în ochii aprinşi ai copilului.” („Bradul”)

            „Adevărat, Felicia a tras de întâlnirea cu Vlad toată ziua ca de o pătură lungă şi lată.” („O noapte la Veneţia”)

            „Se opreşte pentru a înghiţi nodul pricinuit de viaţa distrusă a fiului său, băiatul lui cel drag, speranţa lui la nemurire” („Gara de Nord”)

            „În ochii ei verzi şi minunaţi se vede spinarea lui Vasile apărând ritmic la nivelul geamurilor la fel ca-n seara când a băgat-o cu forţa în maşină şi ia rupt hainele şi i-a arătat el ce înseamnă un bărbat adevărat.” („Nunta”)

            „Toţi o privesc cu un amestec de ură şi invidie şi nimeni nu o apără aşa cum stă într-un colţ, căprioara rătăcită în miriştea nunţii, în bătaia focului.”  („Nunta”)

            „Tăcerea lui o cheamă în fiecare seară… mai ales acum când ochii îi joacă în lacrimi… şi izbucnirea unui sentiment în apropierea fricii, precum merii înfloresc a doua oară.” („O Bancă în Parc”)

            „Vai cum o priveşte Tudor ca un elev de liceu îndrăgostit de profesoara de mate, cum o soarbe din priviri ca un puşcăriaş stătut.” („Cu fapta sau cu gândul”)

            „Gândul acesta îl bucură mai mult decât orice, mai mult decât sărutul Corinei, mai mult decât încordarea şi ţipătul ei scurt care a lansat artificii pe cerul oraşului.” („Pe bani”)

            „De când s-a mutat la Bucureşti parcă nu mai are somn, viaţa lui e un amestec de vis şi realitate, un fel de mahmureală ca după o nuntă la Sineşti.” („Meşterul Manole”)

            „Alexandra izbucneşte în plâns, îşi acoperă faţa cu palmele hohotind, cu o disperare fără contur ce avansează haotic, ca apele Dunării la Cazane.” („Răspântii”)

            „Mare lucru ţuica asta, face oamenii să alunece ca peştii.” („În loc luminat”)

            „În spatele lui doi tineri se sărută pătimaş ca pe coperţile romanelor de dragoste. Oraşul ăsta e viu.” („Biciclete”)

Marius Stan, cu un ochi permanent atent la realităţile româneşti, dar cu unul şi mai atent la evoluţia literaturii române contemporane, de acolo, din America, de care ne desparte doar „gârla” Atlanticului, reinventează nuvela de analiză psihologică în literatura română contemporană, adăugându-i o simbolistică proaspătă, conferindu-i şi o dimensiune absolut necesară, cea filozofică. Marii prozatori români şi-au început şi şi-au anticipat aventura literară cu exerciţii nuvelistice. Şi în cazul de faţă (intuiţia şi experienţa îmi spun că nu mă înşel), cred că literatura română contemporană se găseşte în pragul unei creaţii de avengură. Cu certitudine, Marius Stan îşi va da examenul maturităţii artistice printr-un mare roman psihologic. Acest început era necesar. L-a făcut. Temeinic.

TITI  DAMIAN

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s