INCANTAŢII DE MĂTASE

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Scriitorul Ion Roşioru nu mai are nevoie de nici o prezentare. Şi totuşi, încerc să-i fac un portret cât mai aproape de realitate aşa cum l-am perceput eu din scrierile sale şi din întâlnirile, nu prea dese, din ultimii 10 ani. Scriind astăzi despre volumul său de versuri „Incantaţii de mătase” (Editura EditGraph, Buzău, 2012) îmi este greu să-i spun poet pentru că s-ar simţi nedreptăţit prozatorul. Dacă i-aş spune critic literar ar avea ceva de obiectat eseistul sau traducătorul. Polivalenţa sa literară la cel mai înalt nivel este arhicunoscută şi benefică pentru cultura naţională. Ca om Ion Roşioru este o persoană de o modestie şi sensibilitate aparte. Este precum foşnetul şi textura mătăsii: suav şi sublim. Este şi foarte altruist. A comentat, şi sunt sigur că o va mai face, cărţile la foarte mulţi autori de pe meleaguri buzoiene, din vatra căreia îşi trage harul, fără nici o ezitare. Le-a comentat cu acelaşi profesionalism indiferent de valoarea cărţii, atât pe cele remarcabile dar şi pe unele modeste, rezultând la ultimele cărţi cronici mai bune decât cartea imaginată de autor.

            Revenind la volumul de versuri trebuie spus de la început că suntem în faţa unei reuşite de excepţie încât unii versificatori ai timpului prezent ar trebui să se lase de meserie, măcar după citirea acestei cărţi. Iată câteva exemple alese la întâmplare: Vântul piaptănă cu sârg/ Părul tău de grâu în pârg” (Ludic); „În spirala lui de var/  Se retrage melcul iar” (Oniric); „Zgura stelei căzătoare/ Cade-n crinul care moare!” (Blitz); „În mesteceni cresc inele/ Pentru degetele mele.” (Clopotul de lut); „Nici n-aş fi crezut vr’odată/ C-am s-ajung ulcior pe roată.” (N-aş fi vrut); „Să-mi ridic se pare că mi-e dat/ Iadul într-un rai dezafectat.” (Destin nefast). Pentru poet totul este o joacă, însă o joacă foarte serioasă. Recurge la vise, la întoarceri în timp. În poemul „Rugul”, ca de altfel pe tot cuprinsul volumului, retrăieşte emoţiile copilăriei şi ale tinereţii. Mai mult mitul biblic al lui Adam şi Eva doreşte să îl rescrie cu aleasa inimii sale: „S-apari şi tu să fie rai/ În calea clipelor să stai.// Pe rugul visului din vis/ Să ardem pomul interzis!”. Afirmând aceste lucruri găsesc de fapt, două din temele predilecte ale poetului: copilăria şi iubirea. În abordarea lor, ajutându-se de o simbolistică dragă lui, nu face altceva decât să trezească în noi candoarea, puritatea şi emoţiile acelor stări: „Să hoinăresc din nou alene/ Prin nopţile de Sânziene” (Rugul). Aceste stări sunt pândite cu perversitate disimulată de ultima stare care încheie viaţa omului pe pământ, moartea: „Şi vine clipa-n care-mi rup/ Cu spaimă sufletul de trup!” (Şi vine clipa)b care este abordată cu parcimonie.

            În prima parte a volumului poemele sunt alcătuite din strofe de două versuri unde se simte o influenţă baladescă, mioritică chiar: „În pădurea blestemată/ Drumul fratelui se gată” (Crochiu mioritic). Este de fapt spaţiul idilic din zona de munte a Buzăului, pe valea Slănicului, la Mânzăleşti. Toate stările pe care le-am amintit în acest spaţiu au loc, spaţiu văzut de copilul de odinioară şi transpus cu emoţia mereu vie a adultului de azi: „Moare trandafirul galben în zăpadă./ Sunt îndrăgostitul ce l-a aruncat./ Către seară lupii vor ieşi la pradă./ Peţitorii-n sănii nu mai intră-n sat.”  (Crochiu de iarnă). Acelaşi spaţiu este scena unor interesante amintiri ce revin în memorie din ce în ce mai des şi acest lucru poetul îl devoalează şi în poemele „Filă de jurnal”, patru la număr, iar în unul dintre ele descrie cu lux de amănunte bîlciul din satul copilăriei, recurgând la o enumerare hazlie spre a detalia ceea ce se putea vinde şi cumpăra: „Acadele, gogoşi calde, limonadă, miez de nucă,/ Fluierici, păpuşi de ipsos, nasturi, pepeni, balamale,/ Ace de cusut, topoare, ceapă, struguri, mici, păstrugă,/ Bere, narghilele, capse, piepteni, catarămi, zăbale…” etc, etc. Aceste imagini, pline de hărmălaie şi mirosuri, nu au cum să nu te ducă cu gândul la iarmarocul în care Nică a lui Ştefan a Petrei încerca să vândă cucul armenesc. Copilul de atunci nu are astâmpăr şi hălăduieşte cât îi ziua de vară de mare prin luncă, pe apă la pescuit, prin lanuri de porumb la furat ştiuleţi cu mustul în boabe. Iată de ce copilăria este partea cea mai frumoasă, cea mai nevinovată a vieţii şi mereu o evocăm cu plăcere: „Azi îmi rezerv perfida plăcere textuală/ Să-mi burduşesc ghiozdanul de nuci cu miezul crud/ Şi, permiţându-mi luxul să nu mai merg la şcoală,/ Să caut cuibul mierlei pe care-o tot aud;// Să hoinăresc pe luncă, să zăbovesc în apă,/ Să sper că astfel iodul din degete-o să-l scot,/ S-aştept sub sălcii ceasul când cerbii se adapă,/ Să uit de-nvăţătoare, de toate şi de tot;”(Psihopoem).

            Nu putea să treacă nepăsător pe lângă anumite aspecte nelalocul lor, aparent nesemnificative, din viaţa cotidiană, cea care se vede destul de evident nu numai la TV ci chiar pe trotuarul pe care mergem, fără să nu le ironizeze: „Pe variantă trece un TIR imens de Cluj,/ Trei traseiste bete golesc un tub de ruj!” (Poem estival). Imaginile se succed retrospectiv şi retroactiv cu acuitate şi actualitate aproape nefireşti.

            Pe neanunţate poetul trece la un alt mod de abordare a vieţii şi la alte forme ale poeziei fixe: sonet, pantun, pantum şi schaltiniena, în care este mare maestru. Însă esenţa mesajului poetic, a fiorului liric transmis rămâne la aceeaşi intensitate. Poetul devine meditativ şi oarecum resemnat în faţa destinului: „Port blestemat în spate un snop de oase sfinte./ Te-adună-n ea mireasma cuvântului ocult./ Privirea ta albastră dintotdeauna minte./ M-ademenesc cireşii-n lăcaşul lor de cult.” (Pantum I).

            Am încercat să-mi explic pentru mine titlul volumului şi m-am gândit la următoarele aspecte. Copilăria pentru autor are ceva din fineţea şi suavitatea mătăsii. Şi mai este ceva: acel cocon, ca o pepită de aur, al fluturelui de mătase care produce firul de borangic. Dar şi iubirea împărtăşită are ceva din calităţile mătăsii. Iată numai câteva din argumentele autorului pentru a cânta cu instrumentele sale aceste stări.

            În ultimii ani există tot mai multe voci, unele din snobism, care susţin că poezia cu rimă este perimată. Cu acest nou volum Ion Roşioru demonstrează că această poezie  are încă frumuseţi de nebănuit şi că totul depinde de măiestria şi harul autorului. Este o pledoarie absolut încântătoare acest volum care arată că poezia de calitate, indiferent de modul în care este scrisă, încântă sufletele şi înobilează spiritele. Ori, nu aceasta este menirea poeziei?

                                                                                                            Stan BREBENEL

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s