Invitaţie în „SATUL DE PE DEAL”

„Ultima mlădiţă din turma celor nouă ale părinţilor mei”, cum îi place să îşi spună, Valeria Popa s-a născut cu darul povestitului şi iată, povestirilor sale, închegate în mai multe volume pentru copii, le adaugă „Satul de pe Deal”, carte scrisă „ cu scopul de a scormoni dvs., celor mai mici sau chiar şi celor mai mari, un zâmbet şi, dacă se poate, chiar un râs din acela care ne face de obicei să uităm de toate”. Misiune ingrată, căci nu-i deloc simplu „să aduci în prim-plan poznele copilăriei”, cum îşi propune autoarea, dacă nu ai ceva interesant de comunicat şi nu ai un farmec apropiat cât de cât de cel al marilor povestitori.

Are farmec Valeria Popa. Şi verb are, pe care îl foloseşte la persoana întâi, ca şi cum ar trăi în prezent acele amintiri dragi inimii, din care nu lipseşte mama, căreia ar vrea „să-i sărute cutele de pe frunte”, apărute şi din cauza neastâmpărului copiilor.

În „Medalionul”, autoarea povesteşte cum s-a pricopsit cu un semn pe piept când i-a dat peste mână surorii sale în timp ce voia să soarbă dintr-o lingură cu terci fierbinte. În altă povestire aminteşte de „imprimeul” format pe partea dorsală a corpului când a înghiontit-o sora sa şi a căzut peste soba încinsă. Şi tot de la soba încinsă i se trage şi semnul de pe obraz, care a scutit-o de şcoală vreo lună.

Lumea satului nu este numai cea idilică din „Seara pe uliţă”, cea a obiceiurilor din „Caloianul”, cea cu învăţători precum doamna Motoş, „în urma căreia se pleacă şi copacii şi florile”. În „Motanul” întâlnim un băiat răutăcios şi certăreţ, care „făcea cu pricea” la jocurile copilăriei. Numai pentru că a fost contrazis, eroina din „Satul de pe Deal” a primit o piatră în cap şi acum neastâmpăratul ştie ce chelfăneală va lua, după cum prevesteşte cea care i-a dat naştere: „Lasă, mamă, am eu grijă de el, când o veni acasă! Acum nu vine, ştie ce-l aşteaptă şi nu vine, dar când l-or răzbi colacii, dă el fuga.”

O teamă soră cu moartea apare în „Cocoşatul”: „Cine m-o fi pus să mă duc la mort, nu ştiu. Ştiu doar că m-am nimerit şi eu printre lume. Să văd şi eu… Şi nu ştiu, zău, cum l-am privit şi cum mi s-a părut, că m-am speriat rău.” La fel de tare se sperie eroina amintirilor în „Arătarea din grădină”, când, la coborârea dintr-un copac, vede la umbra lui o arătare negricioasă, de fapt o mătuşă de-a sa care îşi dăduse  cu păcură pe un picior, „să scoată duhurile reumatismului” şi se lungise la umbră.

Cu nostalgie şi haz, uneori cu tristeţe, dar niciodată cu încrâncenare, Valeria Popa ne poartă în lumea copilăriei ţinându-ne discret de mână, pentru păşi acolo fără teamă, cu suflet curat şi pentru a a-i desluşi încă odată înţelesurile. Ne oferă astfel prilejul să facem o plimbare plăcută, la care vă invit din toată inima, fie că sunteţi copil, fie că sunteţi matur. Aveţi posibilitatea să comparaţi cu ce trăiţi sau aţi trăit dumneavoastră şi, de ce nu, să aşterneţi pe hârtie propriile „pozne ale copilăriei.” Va fi, veţi vedea, o încercare dificilă, dar tare incitantă.

DUMITRU DĂNĂILĂ

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s