DUMITRU DĂNĂILĂ – TURNANTA PARIZIANĂ

DCF 1.0

      (Fragment din romanul
Rătăcit printre milionari
)

După aproape trei decenii, zboară din nou. A mai zburat o singură dată Tiberiu Bănucu, de la Bucureşti la Timişoara, când a fost la nunta celui mai bun coleg de facultate, însurat cam târziu. Nu e deloc interesat să studieze avionul, să observe dacă a evoluat în vreun fel aviaţia civilă, nici nu e tentat să închege vreo discuţie cu cei care îl însoţesc în cea mai importantă călătorie a lui. Închide ochii şi în faţa lor îi apare Iosefina. „Fermecătoare femeie!”, repetă nu ştie pentru a câta oară.  Se minunează cum a ajuns el, om intrat în iarna vârstei, să se întoarcă deodată la tinereţe. Momentul sărutului l-a transbordat de la vremea anilor încărunţiţi la cea a anilor plini de vigoare şi exuberanţă, de cutezanţă şi romantism. Pentru momentul acela a lucrat fiecare zi tristă şi dureroasă. Da, dar a meritat să aştepte…

A aşteptat, atâta tot, n-a sperat, n-a luptat. Ştia că iubirea, dacă există, răzbate peste vreme, peste obstacole de tot felul. Nici la şcoală n-a luptat pentru recunoaşterea calităţilor lui. A vorbit cu înflăcărare elevilor ani în şir despre conducători de oşti şi de popoare, despre luptele lor. A avut şi el bătăliile lui, însă nu pentru sine. Pentru sine, a lăsat să lucreze timpul, el să-i pună în evidenţă calităţile. Şi le-a pus.  N-au fost pe placul celor care ar fi putut să-l propulseze în poziţii ierarhice mai bune. Nu-i pare rău. Cât a predat, şi-a făcut onorant datoria, are satisfacţiile lui, mai mari decât cele pe care i le-ar fi adus o funcţie mai bine plătită. Dar nu e timp de analiză acum, nu e cazul să descâlcească atât de complicatele iţe ale iubirii şi ale vieţii. Alungă gândurile care nici la înălţime nu-i dau pace, îl împresoară, îl zgândăresc şi îl întorc pe dos. În locul lor apare nimeni altul decât Parisul. A mai rămas puţin, cale de câţiva nori, până când, în sfârşit, îl va vedea. N-are decât să-şi amintească alocuţiunea pregătită pentru sosire şi să se convingă, străbătând la pas metropola, dacă ce se scrie şi se vorbeşte incitant despre ea se potriveşte cu ce i se va înfăţişa îndată.

Nu e prea entuziasmat după ce coboară din avion. Nici n-are timp să se entuziasmeze, să stăruie cu privirea în stânga şi în dreapta, oamenii sunt grăbiţi, nu se împiedică de unul venit să stea cu ochii pe sus. Abia apucă să rostească reţinut „Bine te-am găsit, Paris!” Imposibil să continue şi să-i spună oraşului din visele sale, aşa cum se pregătise de mult, că vine dintr-o ţară soră cu a lui, unde s-a aflat Micul Paris care, transformat în ultimii ani, nu prea mai aduce cu cel din perioada când a primit această drăgălaşă denumire, dar tot mai simte în nări parfumul de odinioară. Nici Parisul nu se entuziasmează când îl vede, lui i-au trecut pragul mari personalităţi din toată lumea, nu tresare la pasul unui turist din mulţimea celor care îl asaltează zilnic. Asta nu înseamnă că nu e amabil, respectuos, binevoitor, fapt de care se convinge profesorul la hotel, la restaurant şi, bineînţeles, pe marile bulevarde. Ele, bulevardele, îl cuceresc de-a dreptul. Asta pentru că n-a intrat încă în atât de vestitele muzee. Acolo îi zboară gândul mai ales, la muzee. Până atunci, după ce grupul de turişti s-a retras la odihnă în urma unei zile pe cât de memorabile, pe atât de obositoare, Tiberiu Bănucu, mai dornic de cunoaştere decât colegii lui de voiaj, ia din nou, de unul singur de astă dată, Parisul la pas, în prejma hotelului.

Ce fericire pe profesor! Calcă apăsat, să i se imprime talpa pe trotuar, să ştie lumea că a trecut şi el pe acolo. E uluitor Parisul noaptea, îl zdrobeşte cu înfăţişarea lui feerică. Luminile, mai ales, sunt fantastice în oraşul luminii! Dar, iată, una din ele pare a fi reflector care detectează inamicul. Pentru câteva fracţiuni de secundă, el este inamicul, către el se îndreaptă  fascicolul de lumină. Se aude, deodată, un zgomot puternic, înfundat. Urmează o linişte stranie, o clipă de uluială, apoi începe o agitaţie nebună. E cel mai aproape de locul unde s-a produs un accident, unde s-au ciocnit două maşini. Violent şi intenţionat s-au ciocnit, după cum a putut înţelege în clipa aceea derutantă, înfricoşătoare. E cel mai aproape de maşina din care, la uşa din spate, se vede ieşit puţin în afară capul unui om. Nu ştie dacă omul e viu sau nu, ştie că e primul care poate să dea o mână de ajutor. A învăţat că în situaţii neprevăzute e bine să nu se repeadă orbeşte, să judece întâi ce are de făcut. Judecă. Se află într-o ţară străină şi poate nu e cazul să intervină înaintea celor care au dreptul şi obligaţia de a o face.  Cum să nu fie cazul, dacă e vorba de un om în suferinţă care mai are, poate, o şansă? I se pare că dinspre maşina cel mai rău avariată vine înspre el un horcăit anemic. Nimic nu-l mai poate ţine pe loc şi cu atât mai puţin teama care îl cuprinsese. Se avântă şi încearcă să tragă, forţându-se şi ţinând ochii închişi, de corpul omului care acum câteva clipe stătea liniştit pe bancheta din spate a maşinii. Corpul nu se lasă, zici că e legat cu frânghii. Nici el nu se lasă, are forţa şi încăpăţânarea de a duce un lucru la final. Ţine în continuare ochii închişi, nu-i vede faţa omului aflat în suferinţă, nici nu-l interesează cum arată, e un om şi asta e de ajuns pentru a face orice să fie salvat. Parcă simte o apăsare în zona inimii. N-o ia în seamă, nu e timp de aşa ceva, trage mai departe de corpul ce pare a se îngreuna tot mai mult. Încă puţin, încă puţin… Aude paşi. Vin ajutoare, îşi dă seama. Apoi nu-şi mai dă seama de nimic, îi vâjâie urechile, nu mai aude, nu mai vede, e pe altă lume.

Gata, s-a terminat programul de vizită a lui Tiberiu Bănucu! N-a apucat să intre bine în atmosfera capitalei franceze şi gata, s-a rupt filmul atât de doritei călătorii. Toate aşteptările lui s-au spulberat în câteva clipe. Profesorul rămâne totuşi în oraşul viselor sale. Atât că nu mai e  turist, e pe un pat de spital, printre străini, cu perfuzie la mână. A încăput pe mâinile medicilor, are probleme. Nu foarte mari. Aşa i-a spus fosta lui elevă, Zoica, însoţitoarea grupului de turişti români. A venit la spital în mare grabă, chemată de cel care lua la pas, de unul singur, străzile capitalei franceze. Târziu a venit, spre dimineaţă, după ce profesorul trecuse de amorţeala în care intrase şi i se dăduse voie să o anunţe telefonic de păţania lui. De la Zoica a aflat totul sau, mă rog, ce a putut să-i spună despre ce s-a petrecut cu el din momentul când i s-a aşternut o negură peste ochi. A aflat că au fost probleme cu tensiunea, însă nu e cazul să se sperie, n-a suferit un infarct. Va trebui, desigur, să stea în spital, probabil  două săptămâni şi abia după aceea se va putea întoarce acasă.

– Cât mă bucur, dom’ profesor, că sunteţi bine, că treceţi atât de uşor peste urmările nefericitei întâmplări, zice Zoica admirând calmul fostului său dascăl.

– Cum să fiu bine, dacă mă aflu pe un pat de spital? întreabă profesorul zâmbind amarnic.

– Faţă de ce ar fi putut să se întâmple, sunteţi bine, dom’ profesor, slavă Domnului, sunteţi scăpat de orice pericol! Bine că n-aţi făcut infarct! Toată lumea spune pe aici că v-aţi purtat ca un erou…

– Eu şi erou! Nu se potriveşte cu mine un aşa cuvânt, nici să nu pomeneşti de el, rosteşte apăsat proaspătul internat în spital, deşi i s-a cerut insistent să stea liniştit, să nu se enerveze. Să vedem mai degrabă ce avem de făcut în situaţia asta care a dat totul peste cap!

– Nu-i aşa de complicată, dom’ profesor! E drept, sunteţi într-o ţară străină, dar eu o să rămân aici, cu dumneavoastră. Rămân cât va fi nevoie şi o să mă ocup de toate. Pe dumneavoastră trebuie să vă preocupe doar  sănătatea. Atât, sănătatea.

– Şi necazurile care au venit odată cu accidentul pe cine trebuie să preocupe? Bunăoară, cheltuielile în plus pentru ca tu să rămâi aici, cu mine, cum zici că intenţionezi…

– De orice altă problemă, în afară de sănătate, mă ocup eu, dom’ profesor, puteţi conta pe mine!

– Dacă te ocupi dumneata de toate, spune-le la telefon copiilor mei ce s-a întâmplat… Eu nu am puterea asta!

N-o lasă, până la urmă, pe Zoica să telefoneze copiilor. Hotărăşte să îi sune el spre ora prânzului. Şi tot atunci o va suna, probabil, pe Iosefina. Vede el cum face. Acum ar fi atâtea de rezolvat… N-ar avea de ce să-şi bată capul, alţii au grija lui! Nu-i dă pace totuşi o întrebare, mai persistentă între multe altele apărute odată cu noul curs pe care l-a luat călătoria atât de aşteptată: ce s-a  întâmplat cu omul scos din maşină? O roagă  pe fosta elevă să afle, aşa cum, scormonind în stânga şi în dreapta, aflase ce s-a petrecut cu el din momentul internării.

– Nu mi-au spus nimic, dom’ profesor, oftează dezamăgită Zoica, după ce revine bosumflată în salon. E mare secret în legătură cu persoana accidentatului, toţi dau miraţi din cap, n-au văzut, n-au auzit. Nimeni nu suflă o vorbă despre omul ăsta, parcă ar fi cine ştie ce personalitate, toţi se retrag uşor îndată ce aud întrebându-se de el. Acum e şi noapte, nu prea am cum să culeg informaţii… O să mai încerc diseară, când voi veni iar încoace. Eu zic să lăsăm totul pe diseară, e cazul să vă odihniţi, agitaţia nu vă face bine.

– De ce să vii diseară? Am tot ce-mi trebuie aici, tu ocupă-te de turişti, lasă-mă pe mine, eu mă descurc. Sigur, e greu cu franceza… Dacă vor dori medicii să-mi spună ceva important, te dau pe tine la telefon şi gata, tu rezolvi orice problemă, eşti un fel de factotum aici.

– Ei, nici chiar aşa! Oricum vin diseară, dom’ profesor, cum să  nu vin? Vă convine sau nu că de mine depindeţi, n-aveţi de ales! Bună, rea, cu mine vă e sortit să treceţi peste necazul ăsta!

– Cu o fată ca tine alături, îl trec mai uşor. Deja ai făcut enorm pentru mine, îţi mulţumesc mult! Acum du-te, te rog, la hotel, poate mai prinzi ceva minute de somn !

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s