DESPRE NIMIC ŞI DESPRE TOT

De la o vreme încoace, spre finele unor ani păduchioşi, recitesc cărţuliile unor „scriitori” ,cărora, pe vremuri, din inocenţă şi milă, le-am defrişat drumurile spre o iluzorie zonă a profesionalismului. Fără excepţie, toţi aparţin generaţiei mele, „colegilor” mei, vorba Elenei Ceauşescu. Generaţia 80, o generaţie ratată de Cărtărescu şi ceilalţi copii de trupă ai domnului Manolescu sau lui Ovidiu S. Crohmălniceanu. Dacă, la nivel…naţional, a funcţionat câte ceva, în provincie, la locul faptei, generaţia 80 a sucombat lamentabil. La Buzău, de exemplu, din cei peste 300 de „cenaclişti” de odinioară, plecaţi într-o „cursă” literară sudoripală, au rămas pe baricade vreo trei-patru. Printre ei i-aş ţine la loc de frunte pe Nicolae Gâlmeanu şi pe Nicolae Pogonaru, poeţi cu femur zdravăn la Pegas. Restul e ceva de campionat judeţean. Ştiu că voi deranja termitele literare. Nu e nicio problemă. Acesta e adevărul meu consumat inclusiv în preajma termitelor.

Am investit tot sufletul în cultura locală. M-am ales doar cu rezultatele garantate ale facerii de bine. Apoi, târziu, am înţeles că, mai ales în literatură, nu există decât două opţiuni clare, eficiente: clasicii (inclusiv cei în viaţă) şi „cei care vin”, neprihăniţii autori care încă pun sufletul şi inocenţa înaintea celebrităţii. Nu mai sunt un om al speranţei, însă gust cu disperare sensul acesteia. Vine o vreme când nu ai cum să nu înţelegi rostogolirea cuvintelor, această înfăşurare a foliilor de zăpadă în jurul unui foc sacru.  Dincolo de mizeriile inerente  unei aşa-zise „vieţi literare”, mie, doar mie, literatura mi-a adus în casa sufletului, fiinţe unice. Lista e lungă cât registrele unei biblioteci publice. De la   Ion Gheorghela Passionaria Stoicescu, de la Liviu Ioan Stoiciu la Petre Stoica, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, de la Magda şi Petru Urscache la   Ion Roşioru ş.a.m.d. Cum spuneam, în ultima vreme, cu riscul unui eşec repetat, merg pe mâna „celor care vin” . Nu dau nici un nume, nu vreau să irit pe nimeni. Are balta peşte, vorba românului de rând. Nimic nu e mai curat şi mai simplu decât speranţa, viitorul. Sunt optimist. Între nimic şi tot, am ales o cale de mijloc, am făcut în aşa fel încât să am linişte la brebenelul capului. Întotdeauna, când e vorba de literatură, cele mai frumoase lucruri se întâmplă „după noi”. E bine şi aşa…

Marin Ifrim

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s