ACCES LA PLUTIRE PE CERUL POEZIEI

Teo Cabel

Volumul autoarei Elena Radu „Poeme pentru acces provizoriu” dezvăluie o poartă de intrare pe tărâmul sufletului, unde ar trebui să identificăm divinul după punctele de orientare pe care le avem deja în noi, dar pe care trebuie să le activăm mai întâi, printr-un anumit fel de a fi în viaţă. Reuşim, pe termen scurt sau lung, acest „acces provizoriu” în ipostază de muritori pregătindu-ne pentru un alt „acces”, definitiv, după trecerea Stixului, ori facem numai o deplasare pe planul sincretismului sau al sinergiei?
Autoarea identifică, prin sensibilitate, concepte sau principii ale muritorilor: divin, iubire, fericire, aproapele, pe care nu le transformă în adevăruri, ci ni le comunică emoţional, percepute diferit când inima, sufletul sau raţiunea au avut „acces provizoriu” la starea de beatitudine, de bucurii personale sau colective.
Dar divin deschide volumul ca un prim credo. O dovadă a diversităţii de opinie cu termeni folosiţi aparent sinonimic: „Mă aştern la Picioarele Tale, Doamne/ pentru că azi M-ai îmbrăcat/cu Chipul Tău/ şi am putut să trec peste mine/peste această durere care sunt Eu/ Mă aştern la picioarele Tale, Doamne/pentru că azi Tu sunt Eu.” Omul îşi pleacă fruntea, inima şi mintea după ce îl recunoaşte pe Domnul. Doar îmbrăcat cu chipul plin de iubire al divinului, „am putut să trec peste mine/ peste această durere care sunt Eu/”, trebuie să găseşti puterea de a-ţi ierta mândria şi situaţia conflictuală care se declanşează prin potenţiala limitare, derapare. Aşternerea este smerenie dar şi regăsire, trezire la o realitate poate ignorată, poate neverosimilă la un moment dat al vieţii în conformitate cu anumite crezuri. „Vreau să calc pe un Pământ Nou/fără durere şi strigăte/de ajutor”. Versurile acestea trădează totuşi o nemulţumire, pentru că „Pământ Nou”, în trup de muritor, din carne, şi gânduri ca valurile mării, bucurii şi eşecuri, nu este.
În Mărturisiri, autoarea ne spune că „am stat cu Fiinţele Tale Doamne/(…) m-a indignat expresia lor de fericire şi nemurire”, ca un fel de a asista la ceva împotriva voii sau a puterii de înţelegere. În Stăruinţă însă, „Doamne, mă târăsc în iubirea/aproapelui.” Această iubire este greu digerabilă ca practică zilnică. Apare conştiinţa, cum spunea Apostolul Pavel: „ toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos”. Trebuie să ai şi alte repere pentru a vedea calea: „nu pot să ridic privirea spre Tine/ dacă nu mă înfrunt”. Revenind la Mărturisiri: „ trebuie să ai cel puţin /un proces de conştiinţă/ca să fii fericit/ să priveşti măcar odată pe celălalt în/ochi/ şi să te întrebi cine sunt?”
În „A venit vremea”, se exprimă dorinţa: „să-mi trăiesc adevărata Privire/ să-mi dau învelişul la o parte”, relevându-se că a nu te mai ascunde, a fi tu însuţi nu este, în afara credinţei, un succes garantat.
În ipostaze interesante găsim cuvântul: voi „trăi cu fiecare Cuvânt/ ce-mi aduce sângele vieţii”(Farmec) sau „Am trăit azi în Cuvânt/Ca într-o viţă de lumină” (Instanţă), „Podişul cuvântului/ a achiziţionat figuri noi” (Pietriş), lumea:„Toată lumea tebuie să fie/ o poezie” (Binecuvântare), „mi-am făcut un Regat/ din a iubi lumea”(Instanţă); chiar poezia cu titlul Lumea asta: E o lume ce-mi vine mie/ pe buze s-o cânt/ să-i dau leagănul înfăţişării mele/s-o ating cu foamea mea din priviri/ ”; sentimentele divine ale fondului sufletesc sunt exprimate teluric, printr-un exerciţiu uman în curs de echilibru, omul: „Fiinţele Tale”, iar în Farmec: (…) o singură fiinţă/ care acoperă Pământul-Omul”.
În Suspin, delăsarea umană este amplificată prin „sentimentul putregăit”, iar în Asemănare, se relevă blazarea, neputinţa de a mai accepta lupta: „înfrumuseţaţi prea târziu/ pentru a iubi”.
Sentimentele sociale, laminate în versuri, au efect de iceberg: „cu răscoala privirii/căpătată în mulţime” (Latent), ”cupluri de struţi/venerează serviciul de confuzie” (Iniţiere) sau Emoţia mea s-a topit deodată/ în cârdul gâştelor/ care cereau dreptate şi cuviinţă (Conformare). În Instantaneu realitatea are carne de deşertăciune. Lumea este un cal troian pentru propria existenţă: „Mulţimea s-a agitat/ şi a căpătat forma / unei construcţii de cal.”
Deloc retoric, ci cu resemnarea devalorizării, autoarea constată în Bizar: „Nu mai am putere să iubesc/ pentru că nu mai există povară.”
În lumea poeticului nimic nu se contrazice, întrucât ceea ce pare sinonim a fost trăit în situaţii diferite: „Trezim Adevărul/ cu noi uniforme de gândire (Zâmbet).
Citind şi recitind: Libertate, Efect de soare, Odată, Graţie, Restrişte, Periodicitate, Eventualitate, Regăsire, te cuprinde sentimentul de zbor . Un zbor cu aripi de vultur.
Vremuri nobile/ se agită în ochii mei/ şi mă tulbură (Gravură). Parafrazând, vesurile doamnei Elena Radu, emoţii nobile mi-au agitat sufletul şi raţiunea şi-am plutit pe cerul poeziei cu un ţipăt de şoim.

Teo Cabel

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s