Secretul

DCF 1.0

Pe vărul meu, Victor, l-au crescut bunicii din partea tatei, până s-a însurat. Pe la douăzeci şi ceva de ani, plecase de la casa bunicilor, în lume, să-şi caute tatăl. Ceva aflase de la bunica, nu pleca, aşa, la întâmplare, oriunde vedea cu ochii. Cu un plan, ce-i drept, Victor plecase, de la moşu-său, la maică-sa, în satul vecin, şi îi deschisese poarta cu o lună, îninte de a pleca în lumea largă. Nu mai dăduse pe la maică-sa, de ani de zile. Ce-i drept, nici maică-sa nu dăduse „fuga”, cam de multişor, pe la casa bătrânească a părinţilor unde îl lăsase pe Victor – copilul făcut din flori la tinereţe – în grija bătrânei şi a lui moşu-său şi a Celui-de-Sus. Îşi mai amintea (avea pe atunci cinci ani şi era într-o după amiază), cum stătea maică-sa sub corcoduşul din ogradă – în apropierea cuptorului în care se cocea pâinea – şi plângea. Reţinea că o bătuse moşu-său cu cureaua, pe care îşi ascuţea briciul când se bărbierea la masa de sub salcâm, dar nu înţelegea de ce mâncase maică-sa bătaie. Şi, apoi, dintr-odată, maică-sa a părăsit locul de lângă cuptor şi a intrat în casă de unde a ieşit, ceva mai târziu, cu o bocceluţă, legată în patru colţuri, sub braţe, şi s-a îndreptat spre poartă. „Unde pleci fă, zărghito!”, a auzit-o pe bătrână. „Plec, mamă, plec pentru totdeauna. M-am săturat până peste cap. De tot. Aţi auzit? Nu mai mă-ntorc!”, striga furioasă maică-sa din drum. „Şi copilul?”, întreba bătrâna. „Vi-l las să-l creşteţi. O să mă întorc după el, când o să mă aşez la casa mea. Până atunci, nu pot, mamă, nu pot! Şi m-am săturat şi eu. Asta nu mai e viaţă”. Asta a fost tot. De atunci, n-a mai văzut-o pe maică-sa, la casa bătrânească decât foarte târziu. Iar el trecuse între timp şi prin şcoală, câteva clase, apoi le abandonase. Muncea la câmp ca să-şi întreţină bunicii, care nu mai puteau de nici unele. În schimb, mai bătea el drumurile, până în satul vecin, la casa în care maică-sa îşi începuse o nouă viaţă alături de bărbatul ei, un om mut, cu care se înţelegea numai prin semne, dar care se zicea, era o bunătate de om (om bun şi mut ca piatra când i se cerea – cum se zice în popor), cu suflet blajin şi încăpător, de adevărat creştin, pâinea lui Dumnezeu cu femeia lui; ce-i drept ea îl mai dădea uneori dracului, mai azvârlea uneori în el cu ce-i cădea prin mână şi pleca de acasă, dar se întorcea tot la cuibul ei şi mutul o aştepta şi se bucura ca un copil. De fiecare dată, Victor nu întârzia mult la locuinţa mamei sale, deşi mutul se bucura să-l aibă pe aproape şi se chinuia prin semne şi gângurituri ale buzelor să-şi exprime bucuria: „trru, tru…ptruu, caii… caii, îîî…”, pentru a se face înţeles. „Nu mai rămâi, Victore?”, întreba şi maică-sa, aşa ca să spună ceva, atunci când Victor se ridica şi dădea de înţeles că are să se întoarcă la moşu-său. „Nu, n-am de ce să mai rămân, răspundea el, nu pot să mă uit la ăsta cum se strâmbă şi se hlizeşte la mine”. „Cum vrei”, spunea, nepăsătoare, maică-sa. Şi, iarăşi, treceau veri şi ierni şi primăveri şi nu era nicio nenorocire că nu se mai vedeau.

– Ce-i cu tine?, au fost primele cuvinte ale mamei sale când a dat cu ochii de el, cum stătea pe o buturugă în curte şi nu zicea nimic.

– Am venit să stăm de vorbă… Vreau să plec după el, să-l caut.

– Unde să pleci? Ce să cauţi? (Înţelesese, dar se făcea că nu pricepuse: era prima oară când Victor rostea acel cuvânt). Victore, nu fi nebun. Eşti mare, acum. Ai douăzeci şi unu de ani, ce naiba… mai gândeşte şi tu. Hai în bucătărie, nu mai sta aici. Hai să-ţi vezi surorile. (Ştia că maică-sa avea două fete gemene, surorile lui, cam de vreo cinci anişori, dar, de văzut, nu le văzuse, vreodată).

Şi el nu se urnise de pe buturuga aceea. O ţinea pe a lui:

– Eu, de aia, am venit. Să-mi spui ce şi unde să-l găsesc. Nu intru în casă, măi mamă, înţelegi? Nu mai am timp.

– Dar de ce, de ce, Victore? îşi frângea maică-sa mâinile în faţa lui.

– Uite aşa! Vreau să-l întreb ceva… Şi să mă cunoască. Dacă n-o răspunde, bine, treaba lui. O să-şi amintească toată viaţa.

Între timp, se apropiase venind dinspre bucătărie şi mutul, cu faţa radiind de bucurie ca a unui copil. Gesticula şi gâlgâia din gât, cuvinte, ştiute numai de el.

– Ce-ţi trebuie ţie, acum, aşa ceva, Victore? El ce e? arăta cu mâna spre mut.

– Nu pentru el am venit, de ce nu înţelegi?…

Scormonea cu un beţişor pământul de la picioarele sale; nu-şi ridica privirea de la însemnele pe care le făcea, credea că astfel mutul va înţelege, că nu cu el vrea el să stea de vorbă, acolo, în curte, şi are să plece. Mutul, însă, îi da înainte cu explicaţiile.

– Spune-i să plece. Să mă slăbească cu strâmbăturile lui. Rostise cuvintele cu greutate. Nu-i făcea plăcere să jignească, dar, vroia, astfel, să se înţeleagă, că spusese ceea ce spusese şi atât.

Mutul înţelesese, nu mai era nevoie de gesturile respingătoare ale femeii. Lucirea neobişnuită a ochilor săi, până atunci senini, paloarea obrazului – care îi schimbă faţa, buzele schimonosite de durere, prin care se prelingea un firicel de salivă spumoasă, l-ar fi făcut pe oricine, văzându-l, să creadă că are în faţa sa, dacă nu cumva o nălucă, cel puţin inima zdrobită a unei umbre de bărbat.

– Măcar, să ştiu, dacă îmi seamănă, în unele privinţe… însemnele mele, înţelegi? Se referea la gâlma ca un sfârc de ţâţă, crescută pe gât, şi la faptul că, atunci când devenea supărăcios, gura îi cădea într-o parte de ai fi zis că are gura strâmbă. Se simţea ca un tâlhar sau ca o fiară, care-şi calcula paşii încă din clipa când pătrunsese în acest cadru neprimitor şi necunoscut din viaţa mamei sale, dar înţelegea că nici nu avea altă ieşire din văgăuna în care se aventurase şi, poate, de aceea, se simţea ca atunci când, dacă te afli într-un loc întunecos şi fioros, dacă nu alergi de teamă să nu-ţi pierzi cumva minţile ori îţi calculezi greşit pasul următor, e posibil să fii înhăţat, pe la spate, de vreun picior sau pulpa hainei, de acei monştrii nevăzuţi ce pândesc la tot pasul. Şi, apoi, se ştie cum arată un suflet ros de acele întrebări chinuitoare şi care nu-ţi dau pace şi te frământă, de-a lungul vieţii, mai ceva ca o boală la care nu i s-a găsit, până acum, leacul. Maică-sa povestea despre acei ani ai tinereţii, să fi avut douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, când la iazul de lângă moara părăsită, aflată la marginea satului, îl întâlnise, într-o zi cu arşiţă mare, pe cel ce avea să-i fie, mai târziu, lui, tată. Venise călare pe un cal negru, ţintat cu o stea albă în frunte, şi bănuia că era mai mare decât ea cu vreo unsprezece ani. (Adică, acum, cam la şaizeci şi ceva de ani, socotise Victor). Dacă mai auzise, vreodată, de acesta? Mai exact, îşi amintea maică-sa, în urmă cu câţiva ani, se pare că ar fi fost văzut lucrând pe un şantier de construcţii, pe undeva la malul mării, dar nimic nu era sigur. Când ridică fruntea din pământ, de la semnele acelea care nu semnificau nimic, maică-sa nu mai era în faţa sa, în schimb, două mogâldeţe, la cinci-şase anişori, una părând copia celeilalte, îl studiau, încremenite, la doi paşi în faţa sa, şi, cu ochişorii prin care le cânta sufletul îngeresc, cu pielea albă ca porţelanul chinezesc, păreau două statui, mirate că, lângă ele, un tânăr zvelt, necunoscut, se uită prin ele şi nu le vede. Le zâmbi trist şi ar fi vrut să o facă din toată inima, sincer, dar o gheară nevăzută îl apăsa deocamdată. Încercă să-şi alunge acele gânduri care-l frământau pe dinăuntru şi care-i preschimbaseră sufletul într-o umbră, care călărea cu fruntea plecată şi ochii aţintiţi pe coama calului cu care se tot îndepărta tatăl său, ca în tinereţile mamei sale. Scoase muzicuţa din buzunarul cămăşii în carouri albastre şi verzi, o duse la gură şi începu să fredoneze un cântec vechi, în timp ce privirile şi le fixase curios pe cele două fete cucuiete, le admira ochii lor, încântători şi negrăit de limpezi, din care izvorau curiozităţi lungi ca veşnicia. Când îşi termină cântecul, scoase din buzunar două caramele şi le întinse fetiţelor.

– Voi trebuie să fiţi… încercă să le numească pe fiecare în parte, dar se încurcă şi renunţă. Fetiţele luară caramelele din palma sa întinsă şi, râzând cu glas de clopoţei, fugiră pe o portiţă spre corpul de clădire care ascundea bucătăria.

Asta mi-a povestit, înainte de a pleca. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am plecat la facultate, în Bucureşti, iar el să-şi caute norocul în lume. Ne-am întâlnit odată, la Mangalia. Era însurat şi avea trei copii. Pe cel mare i-l luase la şcoala de corecţie, pentru furt. L-am întrebat, când mi-am adus, într-o doară, aminte, dacă îşi găsise tatăl. A râs forţat, dar nu era râsul lui. Mi-a zis doar atât: „Lasă, altădată! Când om fi numai noi doi, o să-ţi spun şi povestea asta. Hai, să-ţi cânt, mai bine, ceva din muzicuţă”. L-am auzit fredonând melodia aceea tristă cu „de ştiai mamă că n-am noroc”. Dar, secretul lui, n-a mai apucat să mi-l spună. Vestea, că a murit într-un accident, m-a găsit prin părţile Buzăului. Mă stabilisem cu serviciul, urmându-mi soţia care era buzoiancă din naştere. Secretul acelei „întâlniri”, dacă a avut vreodată loc (după cum auzisem pe la ai mei), l-a luat cu el în mormânt. Aş fi vrut să-i scriu povestea vieţii. Vara care va veni, mă voi duce la Mangalia, voi sta pe dig, cu faţa către mare, acolo unde îmi cântase ultima oară din muzicuţa aceea şi voi aştepta un semn.

Tudor Cicu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s