LUMEA VĂZUTĂ PRIN CEL DE-AL TREILEA OCHI

163264_178645308833467_1806158_n

TEO CABEL, Tablouri fără semnătură, Editura LORILAV, 2010

Încă de la prima poezie prezentă în volumul de faţă, Teo Cabel se dovedeşte un intuitiv. Deşi ochii nu-i sunt îndeajuns, urechile prea puţine, el a descoperit, prin intuiţie, cum să privească şi să-şi descopere universul: „Ochii mei, ferestre prin care / Nu Te văd niciodată…// Te simt / Şi nu ştiu unde / Să arăt cu mâna!” (Ferestre)

          Este vorba, desigur, despre Dumnezeu care se află în fiecare din noi, nu-L vedem, dar îl simţim prezent, în toată fiinţa, de la început şi până la capăt. În acelaşi timp, se simte privit ca printr-un ochean, de Ochiul Treimic, de care nimeni nu se poate ascunde.

Un timp lăuntric, intim, un fel de acasă al sentimentelor trăieşte poetul (ca orice poet!) – alături de timpul material în care se află, convenţional, ACUM ŞI AICI, alături de cei de acelaşi neam şi sânge: „Eu vieţuiesc în două timpuri, / Primul, numai al meu. / Timp de zbucium, / Timp de erou fără redute cecerite…// Al doilea, cel care m-a născut, / Devine mai mare, cu cât îl număr… // Dacă opresc numărarea / Muşcă din mine / Ca o fiară…” (Confesiune).

          Sub oblăduirea aceleaşi blânde lumini, fiecare îşi duce existenţa pe propriul făgaş şi înceară să facă lumină după propria ardere. Că e doar un muc de lumânare pâlpâindă, că e o pălălaie care atrage vietăţile nopţii, lumina de sine se consumă încet sau dintr-o suflare.

În lumina ta trebuie să pătrundă cât mai multe spirite congenere, altfel, în zadar se consumă, doar pentru sine.

Ca să lumineze cât mai mult în jur, Teo Cabel a strâns vreascuri de lumină, cenuşa focului sacru (cel fără de fum şi fără de scrum), şi cu amnar şi iască înteţeşte flăcăruia, deşi uneori îi arde lui însuşi sufletul, inima, degetele, ochii. Şi cui i-ar fi de folos această lumină? Celor cinci urmaşi pământeni care se încălzesc în jurul focului său?

Ce l-ar determina, îndeobşte, pe un om împlinit, să-şi aducă prinosul de suflet, să-l fărâmiţeze şi să-l împartă? Ce ecou ar avea în familie, care de obicei, pune preţ pe cele lumeşti, dar fiecare se simte stingher şi străin în vecinătatea celuilalt? E vorba de acea „singurătate în doi”, singurătate-mpreună, „străinătate”  (cu sens de înstrăinare) eminesciană cu care se confruntă omul zilelor noastre.

De aceea, omul  caută un loc unde să simtă el însuşi. E greu de găsit. Peste tot, îl striveşte aglomeraţia. Nici un loc liber de visat, de contemplat, de trăit cu propriile gânduri. Însă, Poezia poate fi acel loc de taină, este construit din jind peste jind, din acel dor-fără-saţiu, cum genial s-a exprimat Emil Botta.

Împlinirea, saturaţia, nu te duc la poezie, ci te trag la somn, în braţele molatece ale iubirii. Nici o vrajă, nici o emoţie. Ferestre zăvorâte. Doar căutări şi întrebări fără soluţie.

Există în această caravană condusă împreună şi o căutare a celuilalt şi chiar o ieşire în întâmpinare. Dar ea durează, vai, foarte puţin, durează cât O GĂSIRE. Găsirea e punctul forte, dar în acelaşi timp, moartea sentimentului. Rămâne drumul până acolo. Starea de febrilitate, de ardere, de emoţie dusă la paroxism, sunt născătoare de stări lirice autentice.

Ce-i rămâne poetului? Rătăcirea printre „plopii fără de soţ”, prin codrul stingher, pe cărări pustiite, chiar după ce „paznicul închide porţile”.

Teo Cabel trăieşte, paradoxal, drama „alergătorului de cursă lungă”, în căutarea acelei iubiri care se stinge pe măsură ce se aprinde. Poate de aceea spune: „Hoinăresc / dintr-o galaxie / în alta” (Picături de cer).

          De ce hoinăreşte omul? Fiindcă nu se simte în largul lui acasă şi i se pare că în  lume, lucrurile ar sta altfel. Nu stau. Aceleaşi drame pretutindeni. O continuă căutare, neobosită şi obositoare. Acel ceva nu se lasă lesne găsit. Spre final, cu făclia încă aprinsă, o predă celuilalt maratonist, s-o ducă mai departe. Alte căutări, alte popasuri, alţi oameni. Ceva însă, din rădăcini, răzbate până la mugur. Ceva plăpând, înaripat şi sacru, ceva ce trebuie păzit şi adăugat, cu propria fiinţă. E poezia, cea care încurajează soarele să răsară şi femeia să nască. Aşa a spus fratele nostru Grigore Vieru, domnul cel mai iubit din republicile moldoveneşti ale poeziei. Unii o găsesc, o cultivă şi se bucură de parfumul ei. Alţii nu.

Teo Cabel a găsit-o şi se înfruptă din ea. Poemele lui, unele cu tentă aforistică, stau mărturie. El este un „suflet flămând” după certitudini. Certitudinile întârzie. Trebuie săpat adânc ca să dai de vreuna. Sudoare şi lacrimi. Uneori sânge.

Deseori, depărtarea se face ocean şi poetul, aflat în „tăcerea gândurilor” – unde „spumegau talazuri”, constată: „Nu mai ştiam cine sunt / Nici nu ştiam dincotro”. Dar, starea aceasta de înstrăinare nu durează o veşnicie, pentru că „O lumină orbitoare /Mi-a ridicat orizontul / pe verticală” (Translare) – spre înălţimile spiritului. Şi aici,poate, e şansa fiecăruia dintre noi.

Teo Cabel este un poet diurn. În dihotomia noapte-ziuă, câştigă mereu – dimineaţa – un nou început, de fiecare dată, un nou început. Totul se întâmplă azi, ziua în amiaza mare, pe tipsia zilei, într-o zi sau când „A început ziua să se facă / Precum ochiul pisicii noaptea” (Primăvara), ş.a.

Ori, „În prag de răsărit” – care nu e altceva decât: „Ritualul ochiului / De-a învăţa / Să se deschidă”. (Răsăritul).

          Amintirile sunt resturi din carnea zilei de Azi: „Amintirile trosnesc în inima mea / Jucăuşe ca un joc dogorind din ieri” (Şapte zile până la Crăciun). Poetul precizează, ca să nu se işte confuzii: „Nu poate fi vorba de azi…,niciodată amintirile / Nu sunt de azi” (Şapte zile până la Crăciun).

          Multe poeme au în centru, precum un medalion, figura luminoasă a tatălui, un învingător al ultimei clipe, de la care autorul a învăţat ce e iubirea şi cum trebuie transmisă urmaşilor. Amintirea tatălui este atât de vie încât poetului i se pare că uneori, trece pe lângă el, îi simte prezenţa.

Cu toate că e un poet solar, poezia lui Teo Cabel este nostalgică, se simte în ea un soi de blazare, zbatere, uneori chiar o letargie, bântuie amintiri-fantome, „Într-un viitor fără cuvinte”, ceva din „cutia Pandorei”, apatia norilor, rece, „pe tipsia zilei”; urme de paşi pe alei pustii, amintirile care se întorc mereu la aceleaşi cuiburi, precum păsările primăvara, care nu sunt altceva decât „tablouri fără semnătură”; un „timp de zbucium, /timp de erou fără redute cucerite”; „Durerea crengilor care /Trosnesc sub indiferenţa paşilor…” (Zi de toamnă), multă nelinişte, vinovate tentaţii, frigul uitării, ţipetele păsărilor şi multă pâclă. Tablouri destul de sumbre. Dar tot autorul găseşte explicaţia: „De sufletul poetului / Nu se interesează nimeni, / Uneori nici el. // Îl dă celorlalţi” (Nu-l întreabă nimeni).

Cu toate acestea, într-o zi  sfântă, zi de post negru, „Din prohod / Se naşte marea, pe care / Pluteşte corabia speranţei. // Miroase a pământ reavăn…/ În sufletul meu a înflorit / Măslinul…” (Vinerea Mare).

          Şi de aici, nu mai e decât un pas, pe care poetul  îl străbate „În căutarea PARADISULUI PIERDUT” (Istoria lui de când până unde).

          În volum există şi un fel de parabolă a căderii omului, intitulată: „Căderea”: „În grădina raiului erau / (Printre altele) / Două păsări: ispita şi ascultarea. / Când Adam a prins-o pe prima, / Cealaltă a zburat,,,// Aşa a început drama oamenilor!”

          Poetul ştie însă că: „Virtuţile-s cuvinte, trăirile – punţi!” (Exerciţiu). Drept pentru care, Teo Cabel exersează virtuţile şi face din propriile trăiri – punţi către oameni. Nu e mai puţin adevărat că virtutea rugăciunii îl ajută să se descopere şi să intre în dialog cu divinitatea. În rugăciune caută şi liniştea, deşi  în suflet se iscă un „război nevăzut…/ Gândul / Se zbate şi strigă-ndelung!” (Nevăzut, războiul).

Autorul are în unele versuri, scurte îndemnuri, la vocativ, ca nişte lozinci: „Inspiră adânc!” „Mergi” ; „Intraţi” ş.a.,  cu rol mobilizator, benefic. Versurile au, în mare parte, o tentă spirituală şi chiar religioasă şi unele au tentă aforistică, pilduitoare,  pornind de la adevărurile evanghelice existente în cărţile de profil. Excluzând caracterul pedagogic, moralizator, ele sunt mici aplicaţii la Cartea Cărţilor, pentru ca pericopele şi versetele, să fie mai bine înţelese şi chiar însuşite. Acesta este marele merit al liricii lui Teo Cabel: profunzimea şi spiritualitatea. Deşi e o poezie a simplităţii şi directeţei, cu o oarecare economie a mijloacelor de expresie, în cuvinte aparent banale, necăutate, sau poate de aceea, ea se aseamănă cu acele apoftegme din care extragi învăţături şi sfaturi bune pentru viaţă.

Un exemplu, poemul Phoenix”: „Se surpă munţii în lava din adâncul lor. / Cuvintele prind aripi salvându-ne / De frigul nerostirii, de iluzia iubirii, /Cuib făcând sub streaşina tainei…// Adâncul începe să fiarbă / Resuscitat de cuvinte, (Banalitatea-i înşelătoare moarte,) / Noaptea dispare topită în zori / Pe chipul tău apare soarele / Ca în icoane…”

          O poezie aparent blândă, care nu provoacă ravagii sufleteşti, dar care poate fi patetică până la sfâşiere: „Cuvintele mele rup din tine bucăţi. /Atunci te văd…/Mâinile îmbrăţişează pentru / A împărţi. // Trăind sensuri pe care mi le închipui / Mă lovesc de cel care nu le trăieşte – / Învăţ să mă doară şi sensurile lui. // Realitate. // Forma lebedei cântă, / Pulsul inimii recită / Şi moartea-şi rupe coasa / Într-o stâncă de iubire.”  (Sculptură).

          Motive care dau de gândit sunt pretutindeni. Iată: „Ziua, o antică scenă”, „zâmbetele / Ascund nuanţe maligne, / Verbele mieroase, nevinovate plante carnivore”; …”Aburul celui fără lumină / Îşi poartă ochii ca pe o otravă şi arde totul în jur. // În cer, o gaură prin care vine noaptea…/ Când se nasc prunci, lumina coboară cu ei…// Cu toate acestea, /Pe pământ / vieţuieşte prihana!” (Gaură în cer).

          Practicând versul liber, Teo Cabel şi-a format un stil oarecum epic, nu lipsit însă de ritm şi de eufonii. Îl ajută metaforele folosite şi celelalte mijloace de stil, uzitate însă, cu parcimonie.  Există şi definiţii admirabile, de pildă cea a durerii: „Da, durerea e o femeie frumoasă” (Romantică).

          Iată şi o câteva versuri admirabile: „Miresele-n rochii dospeau prin dantele, / Castelul, la poartă, ţintea cavalerul, / Din stele făcurăm doar simple caiele, / Iubirii să-i smulgem prin noapte misterul…/ Şi-apoi, dimineaţa, cu lapte pe masă, / Şoptim îngânând: durerea-i frumoasă!” (Romantică).

          Şi o perfectă definiţie a iubirii: „…Un pustnic / Adâncit în rugăciune, / Noaptea, se arde pe sine…” (Iubire).

          Poemele lui Teo Cabel, aceste tablouri cu semnătură, simple transcripţii nude ale unor stări pe care poetul le încearcă, într-o stare de necesitate lirică, aduc o undă luminoasă în universul tot mai întunecat al omului care şi-a pierdut demult reperele şi orbecăie, afundându-se în labirintul cel fără ieşire. Cu firul Ariadnei, autorul încearcă ieşirea şi le arată şi altora drumul, ţinându-i de mână. Deseori, el însuşi se face făclie pentru aceasta.

CEZARINA ADAMESCU

29 APRILIE 2013

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s