Ion Roşioru – poeme

Schaltiniena târgului crepuscular

Lugubru scârţâia pontonul când a trecut un remorcher.
Din iarba digului un câine privea cu foame încruntată.
În drum spre fluviu coborâsem pe lângă şcoala dărâmată
Şi-aspectu-acesta mă frustrase de câteva priviri spre cer.

Ce vii sunt clipele trăite pe ţărmu-acesta prima oară!
Un pictor îi ceruse popii o ţuică fiartă cu piper,
Apoi se aburcase sprinten pe scara lui interioară.

Se-ncăieraseră dănciucii pe cinci eşarfe tricolore
De la coroanele depuse în urmă cu vr’o două ore.

Nu peste mult aveau să facă şi monumentul să dispară!

Schaltiniena străzii în pantă

Oricât de-adânci ar fi, tot sterpe-s fântânile electorale.
Pe strada-n pantă-s case-n trepte şi, deşi-i viscol, fără fum.
Ferestrele, cândva voioase, privesc înspăimântate cum
Îi place vântului să facă, din frunze moarte, rotocoale.

Trăise-ntr-una dintre ele un pictor ce s-a spânzurat
Pentru că Ielele sau alte fantome îi dădeau târcoale
De când chiar el le-ademenise şi le tocmise la pozat.

În fosta lui grădină câinii comunitari îşi fac veleatul
Şi, ca să nu mai crească iarba, o bat de-a lungul şi de-a latul.

Mi-e greu să aflu gard pe care să nu surâdă-un candidat!

Schaltiniena câmpului ciudat

M-am plictisit avan să număr pustiul de pe strada mea
Ce se propteşte-n cimitirul ce zice-se c-a fost odată
Şi unde nu s-atinge nimeni de nicio piatră încrustată
Pe care-acasă s-o aducă şi la taifas pe ea să stea.

Nu se ating de iarba aspră catârii-aduşi aici să pască
Şi-i lasă pe edilii urbei în primăvară foc să-i dea
Când va mocni o săptămână întreagă parcă-ar fi de iască.

Încerc vicleana bucurie că pot pe geamul aburit
Să scriu cu degetul poemul ce-n suflet tocmai s-a ivit.

De trei minute bate-n uşă ţiganca oarbă să-mi ghicească!

Schaltiniena spectrului clandestin

E-atâta soare-n largul zării încât în cimitir revin
Convins că, pusă pentru tine, s-a prins şi cea din urmă floare,
Chiar dacă noaptea încheiată-şi arogă cea dintâi ninsoare
A iernii care se abate pe-aici c-o sorcovă de crin.

Cotei comunitari mi-astupă cu paşii urmele răzleţe
Sau poate că-s lipsit de ele ca orice spectru clandestin
Ce-apare doar când alb e totul undinei lui să-i dea bineţe.

Aş vrea s-adun din nou castane şi după câini să dau cu ele
Dar mă abţin spre-a nu atinge elanul visurilor mele.

Cine-ar putea de nălucirea că mai exist să mă dezveţe?

Schaltiniena previziunilor mayaşe

De cerşetori e lumea plină, iar eu am şaptezeci de ani.
Zăpada nu se mai topeşte, deşi e vară-n calendare.
Trecut prin apele oglinzii pustiul creşte-n disperare.
Pe ţărmul fără far rămânem de bunul Dumnezeu orfani.

M-am lecuit deja de visul în care dezgropam inele
Din care să turnăm la hanuri potcoave cailor avani
Cu care să pătrundem tainic în codri bântuiţi de Iele.

Spre-a întreţine smogul morţii asfixiante în plămâni,
Ard nesfârşite cimitire în jurul fostelor fântâni…

Previziunile mayaşe sparg buncărul fiinţei mele!

Schaltiniena povestitorului trufaş

Dacă mi-i sufletul – şi este – o închisoare de poveşti,
Încurajez o evadare de câte ori îmi vine bine,
Deşi mai uit câteodată că poarta-şi are cifru-n mine
Uimit de perspectiva sacră de-a fi atunci când nu mai eşti.

Şeherezada-nnoadă firul pe care Parcele mi-l taie.
Nu-i labirint să mă ascundă de biciul proniei cereşti
Cât timp cuvântul nu se face luntre şi punte în puhoaie.

Forţându-mi patima rostirii meşteşugite-mi ies din karmă,
Blestemul meu fiind trufia să nu-mi las spiritul s-adoarmă.

Pustiul zicerii se stinge pe-altarul dragostei de ploaie!

Schaltiniena flamurilor albastre

Nu ştiu şi nici nu mai contează de-i zi cu roşu-n calendar
Atâta vreme cât la mine în suflet este sărbătoare:
Ai revenit şi, deşi-i iarnă, cireşii izbucnesc în floare
De parcă-şi ia revanşa timpul ce-altminteri zboară în zadar.

Pe strunele viorii vântul vesteşte noi epitalamuri.
Ieşim pe porţile din faţă din spaţiul alveolar,
Iar armăsarii de la sănii îşi joacă nerăbdarea-n hamuri.

Aprinse chiar de spiriduşii ce paji la nuntă s-au tocmit,
Ard tainice comori pe lotul de casă nouă hărăzit…

Nu-mi spune că ne-mbie glia vicleană sub albastre flamuri!

Schaltiniena traseului virtual

Dacă-n abisul amniotic răgazul mi-ar fi-ncremenit,
Asfixind în el nucleul durerii lumii viitoare,
Aş fi trăit în chip faustic întreg prinosul ei de stare
Edenică şi nu ca astăzi de topos exclusiv tânjit.

Nu anotimpuri felurite şi, deci, nici păsări migratoare
Ori altceva care să-mi scoată din rostu-i ochiu-n veci uimit
De lipsa cailor albaştri ce-ar coborî dintr-o scrisoare.

Un rost teribil s-ar desprinde din vidul orişicărui rost,
Iar clipa ar uni întrînsa tot ce va fi cu tot ce-a fost…

Pădurile ar fi scutite să mai prăsească-n ele fiare!

Schaltiniena magraonului şcolit

Român-român părea copilul ce-adult e doar ţigan-ţigan.
A început cândva o şcoală, dar n-a sfârşit-o niciodată
Şi nu e zi, oricât de scurtă, în care strada să n-o bată
Cu gaşca lui care-l proclamă pe viaţă grande suveran.

El e strategul imbatabil când pun la cale o ciordeală
Şi-i ştiu de frică şuţii brudnici până la ultimul ciutan
Ori îl respectă căci din urbe e singurul trecut prin şcoală.

La nici trei vorbe îşi evocă patetic sexul personal
Încât se pare că se crede el însuşi taur comunal.

Piranda lui, ca şi prostia, e-n veci borţoasa ideală!

Schaltiniena lupului totemic

Se profila pe deal cetatea şi caii nu erau romani.
Abia se mai zăreau în preajma-i demult tocitele gorgane.
Priveam de dincolo de fluviu şi, pradă unei bruşte toane,
Visam s-ajung la serpentină şi s-o străbat cu paşi avani.

Intram în scorbura de piatră s-aprindem focul camuflat
De ochii hoţilor din stepă ca şi de-al lunii diafane
Cât ne sfinţea îmbrăţişarea mireasma fânului uscat.

Păşteau printre ruine caii şi necheza strămoşul lor
Trufaş că se încumetase pe podul lui Apolodor.

Urla tehui un lup totemic a ger şi-a mal de mal legat!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ion Roşioru – poeme

  1. Culai zice:

    Bucuros că, iată, poezia poate răsări şi din banale, existenţiale nimicuri, las „Schaltiniena”-n pace şi mă bucur de micile tablouri, ca ale unui pictor de talent dar fără de noroc, ce şi le expune zilnic pe pod trecătorilor în speranţa că un colecţionar miliardar va trece pe-acolo…
    Pesemne trec, dar nu-s pentru cei ca el miliardele.

  2. „Cine-ar putea de nalucirea ca mai exist sa ma dezvete”. Chiar cine? Si cum? Cata vreme poetul Ion Rosioru exista, omului Ion Rosioru i se poate parea o nalucire existenta lui „poetica”. Mie, cititorul, nu! Superbele schaltiniene imi intaresc convingerea ca Poezia nu va muri – nu inaintea oamenilor. Va multumesc Maestre Rosioru, pentru incantarea oferita de lecturarea acestor bijuterii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s