GHEORGHE ONCIOIU – proză

oncioiu foto

„PLOMBE” PE ASFALTUL LITERATURII CONTEMPORANE!

„Revista de stomatologie”  a doctorului stomatolog Gheorghe Oncioiu e un spectacol epic rar venit dinspre această branşă de esteticieni ai întunericului din gurile noastre păcătoase. O piesă de teatru în mai multe acte, având ca actor principal scenaristul şi regizorul  Gheorghe Oncioiu. Experienţa de o viaţă, privitul în hăul neînstelat al cerurilor gurilor pacienţilor, cu trăncăneala lor specifică lumii lui Caragiale, psihologia unui profesionist cu mari disponibilităţi analitice, fac din acest volum un deliciu formidabil. Eu cred că e vorba, în principiu, despre o carte în care autorul îşi iubeşte personajele, le umanizează într-un fel de carantină semantică. O recuperare evanescentă şi semnificativă a miilor de ore „petrecute” în cabinetul în care toţi pacienţii veneau cu falca umflată, cu dureri de nedescris, cu stress continuu pentru „dl. doctor”. Un fel de istorie echilibrată, dar şi ironică, a activităţii profesionale a unuia din medicii în care buzoienii, cel puţin, au găsit alinare. E mare lucru să fii un doctor foarte bun şi să  scrii ca şi cum ai fi un scriitor foarte bun. Combinaţie reuşită în situaţia de faţă. Lectură plăcută tuturor celor care, vorbesc serios, cândva vor fi nevoiţi să apeleze la un „autograf” în norii gurii  către acest autor foarte concret, pronunţat, cu o carieră de invidiat inclusiv din  punct de vedere al onestităţii.

Marin Ifrim

Cap. I

– Eşti sigură că n-a mai rămas nimic sus? – întreabă Ioana pe un ton oarecum autoritar, după ce răstoarnă coşul de gunoi în tomberonul aflat în mijlocul holului.
– Cum să nu, tante, îi răspunde Mariana cu glas aproape mieros, de vădită supuşenie, deşertând şi ea coşul ei în acelaşi tomberon. Am controlat atentă peste tot.
Tocmai ce au coborât amândouă de la etaj, ducând fiecare câte un coş cu hârtii şi un făraş într-o mână, iar în cealaltă câte o găleată cu apă, o mătură, un teu şi cârpa de spălat pe jos. Mătura Ioane are coada ceva mai lungă.
– Uf! – continuă Mariana, vărsându-şi tot năduful. Greu al dracului! Muncă nu jucărie!
– Muncă, pă dracu’! Unde vezi tu muncă? Dai cu mătura – harşti, harşti, dai cu cârpa udă – flişc, flişc şi gata.
– Eee, zici matale. Da’ numa’ scările astea de
câte ori le-am urcat şi le-am coborât. Nu-i de ajuns?
– Ooo fi! – i-o întoarce Ioana zeflemitor. Voi, ăştia tineri, v-aţi învăţat să nu munciţi. Sau să munciţi cât mai puţin. Da’ leafa, leafă. Ce dacă ai urcat ş-ai coborât scările? Ce, din asta oboseşti?.. Da’ dacă după fiecare urcat şi coborât te pupa un băiat, mai oboseai? Ă?
– E… şi matale, tante, se arată ruşinată Mariana, plecându-şi privirea.
– Laasă, lasă, că vă ştiu io, reia Ioana cu aceeaşi voluptate. Aţi sta toată ziua la birou cu fundu’ pă scaun şi, după un timp, aţi cere schimbarea locului de muncă pă motiv c-aţi făcut hemoroizi – boală profesională. Ba… aţi cere şi schimbarea scaunului cu unu’ mai moale şi mai înalt. Mie să nu-mi umbli cu farafastâcuri d-astea. Că nu ţine. Mi-ai fost dată în grijă să te instruiesc? Te instruiesc. Că trebuie să prinzi şpilu’. Ap’i când oi ieşi io la pensie, o să-ţi dea şi ţie pă careva ca s-o instruieşti. Pân-atunci, la muncă!.. Ia, spune cât îi ceasu’?
– Şase trei’ ş’ cinci.
– Mda, zice Ioana absentă, privindu-şi, un timp, ceasul de la mână. Aoleo! sare ea, mai apoi, ca arsă, trezindu-se din visare. Nu sta! că acu vine doctorii şi ne prinde cu treaba neterminată. Şi mai ales ăsta… continuă, arătând spre unul dintre cabinete. Parcă l-a lovit insomnia. Să scoală ca huhurezii şi vine la servici cu noaptea-n cap. Ia, fă tu curat la el, că io fac la şefu’.
Mariana se conformează şi se duce unde a fost repartizată.
În biroul şefului – care se află alături de cabinetul în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi în care Ioana doar ce a intrat –, sună telefonul. Contrariată de matinalitatea acestui apel, femeia ridică receptorul.
– Alo!.. Cum?.. Greşeală, dom’le… Cum cum greşeală? Gre-şea-lă.
Şi lasă receptorul în furcă. Însă telefonul sună din nou. Auzind aceeaşi voce, Ioana se enervează:
– Alo!.. Ascultă, dom’le! Matale ori eşti…
Însă se opreşte, gândindu-se dacă e bine să meargă mai departe sau nu. Ştie ea o vorbă, auzită, cândva, la unul dintre doctori şi ar zice-o. Dar… După o scurtă chibzuinţă, însă, îşi ia inima în dinţi. Oricum, va fi doar auzită şi nu văzută.
– Dom’le, matale ori eşti prost, ori eşti tâmpit. Da’ parcă prost n-ai fi, continuă ea, vorbind cu ceva mai puţin avânt, vrând, parcă, ori să nu fie auzită, ori să nu fie înţeleasă pe deplin.
Însă, cum omul de la celălalt capăt al firului nu mai zice nimic şi văzând-o, prin uşa întredeschisă, pe Mariana ieşind în hol şi răsturnând coşul de gunoi în tomberon, i se adresează acesteia:
– E câte unii mai aşa… care de la distanţă ţi să pare tâmpiţi, da’ când s-apropie, te convingi.
Apoi, părându-i-se că aude din nou vocea, duce receptorul la ureche:
– Cum?.. Cum ce mă răţoiesc, dom’le? P’i unde-ai mai auzit matale de Atelier de stomatologie? Aci-i policlinică de stomatologie. Aşa să ştii matale. Po-li-cli-ni-că. Da. Policlinică de stomatologie.
Şi, considerându-şi ultima replică drept o izbândă sau chiar un act de dreptate, lasă receptorul de la ureche şi i se adresează Marianei:
– L-am pus la punct.
Dându-şi totuşi seama că interlocutorul ei vorbeşte din nou, reia dialogul:
– Cum? Aaa, pardon… P’i… cu pardonu’ omori omu’, dom’le… Cum? Scuze?… Da, bine, le
primesc… Cine?… Doctorii?
Această întrebare are darul să o transforme pe Ioana într-un pachet de nervi, iar răspunsurile ei, de aici încolo, vor veni pe un fond de nervozitate excesivă, interuptă, din când în când, de scurte perioade de un calm desăvârşit.
– Păi cum să fie, dom’le, doctorii la ora asta la servici? Da’ ce, matale crezi că noi lucrăm doo’ ş’ cinci din doo’ ş’ patru?! Ă?… Cine? Şefu’?… Nu. Nici… La cât vine? La şapte… Pân-la şapte, io-s şef…
Şi, umflându-şi pieptul a satisfacţie, îi spune Marianei, ieşită din nou în hol să răstoarne fărăşul în tomberon, că individul i-a zis „Săru’ mâna, doamna doctor“.
Apoi, calm, mieros:
– Alo?… Daaa, tovarăşe dragă.… (Se enervează) Cum? Te doare-n fund?… (Calm) Aaaa! Pardon. Te doare… (accentuat) aia din fund… Mmmm! Ce spui?! Nu mai poţi?! (Se enervează) P’i, dacă nu mai poţi, nu mai veni… Cum? Nu mai poţi de durere?! P’i, atunci, veniţi… (Enervându-se şi mai tare) Cum la cât? La şapte… Cine-i de urgenţă?… Doctoru’… ăsta… Profesóru’… (Apoi calm) Cum să nu, tovărăşele. Avem şi profesóri şi doctori şi doctoriţe şi asistenţi şi asistente şi chirurgi şi subchirurgi şi stagiari şi ţapinari şi… Cum?… Alo! Alo!… Na! c-a-nchis. Să te ia toţi dracii, mai zice furioasă şi trânteşte receptorul.
– Cine era, tante? întreabă Mariana, ieşind din cabinetul în care făcuse curat.
– Un tâmpit. Întreba dac-aicea-i Atelieru’ de stomatologie şi dacă-i cineva la ora asta. Parcă io aş fi nimenea. Şi, luându-se să măture, i se adresează din nou subalternei: Gata?
– Îndată, tante, îi răspunde aceasta învârtindu-se, mai întâi, fără rost, după care începe să măture prin hol.
În biroul şefului, Ioana, rămasă într-o stare de nervi ceva mai accentuată, încearcă să se calmeze. Însă, dându-şi seama că pierduse o groază de timp discutând la telefon cu necunoscutul, se uită, mai întâi, pe jos zicând mai mult ca pentru sine:
– Mm! Nu-i chiar murdar. Aşa că dau numa’ cu mătura. Aicea intră decât lume bună.
Iar Mariana, care face curăţenie prin hol, trage atât cu urechea, cât şi cu coada ochiului către Ioana.
– De câţi e şefu’ şef, tante? – o întreabă ea ducându-se cu măturatul înspre uşa biroului.
– P’i… nu-i de mult, îi răspunde. Şi începe să numere pe degetele unei mâini. Când le termină, face o mică pauză în care se uită când la o mână, când la cealaltă. Apoi se descalţă la piciorul opus mâinii pe care socotise şi continuă numărătoarea… De vo două săptămâni, o lămureşte ea, deplin, pe Mariana.
– Şi-i băiat bun?
– Buun. Pâinea lu’ Dumnezeu. Să-l pui la rană, nu alta. A zis că el vrea să fie un coleg pentru toţi şi că să fim un colectiv halogen.
– Omogen, poate, o corectează Mariana.
– Tot un drac. Hai, pune mâna! – se arată, din nou, autoritară Ioana.
Mariana, ascultătoare ca orice ucenic, pune mâna şi mătură în continuare. Însă curiozitatea nu-i dă pace şi, peste câteva clipe, întreabă:
– Da’ pân-să fie şef, ce-a fost?
– Ce să fie? Doctor, ca toţi doctorii.
– Şi de ce l-a pus şef?
– Cum de ce? Fi’n’că Policlinica trebuia să aibă un şef.
– Da’ Profesoru’ n-a fost şef?
– Ba daaa… Şi-ncă ce şef… Da’ l-a schimbat ăla care a fost înaintea lu’ şefu’.
– Da’ p-ăla dinaintea lu’ şefu’, de ce l-a schimbat şefu’?
– Dracu’ ştie. Nepotrivire de caracter. Da’ nu l-a schimbat şefu’. L-a schimbat Profesóru’. Aşa s-aude. Că cică-ntre ei a fost nepotrivirea. Ăla ‘cea că vrea să bage nou’; Profesóru’, că nou’-i prea brusc şi dintr-o dată; ăla a-ncercat să strângă şurupu’; Profesóru’ s-a unit cu alţii de pân Policlinică, l-a mâncat şi gata. I-o fi făcut el vo anonimă pă undeva, c-al’fel nu să iecsplică. Dintr-o dat-aşa… hodoronc-tronc, treci matale-n producţie. Noi îţi mulţmim pentru pân-aci, da’ mai stai matale oleacă şi te hodineşte la munca de jos. Şi l-a trecut înapoi în cabinet… Io i-am spus odată, că-i auzeam cum să ceartă-n şedinţe: Dom’ doctor, ar trebui să vă retrageţi acu’, cât sunteţi pă cai mari. Aţi făcut în oraşu’ ăsta două policlinici, aţi umplut judeţu’ de cabinete-n rural, gata, v-ajunge. De ce? m-a-ntrebat. P’i aşa. Nu să ştie ce cutremur vine şi… bâldâbâc! E! a zis el. Bâldâbâc, ai căzut, te scoli, te scuturi şi gata. Ş-a dat cu dosul degetelor aşa, parcă să dea jos prafu’ de pă haină. Aşa-i, dom’ doctor, i-am mai zis io. Te scoli, da’ nu te mai scoli şef… De, n-a vrut să mă-nţeleagă. Da’, pân-la urmă, şi şefu’ ăsta merita s-ajungă şef. Muncea mult şi era numa’ şi numa’ suflet. De-aia a meritat să fie avansat.
În timp ce rosteşte ultima frază, Ioana dă apăsat şi prelung cu mătura, ca şi când ar vrea să arunce gunoiul cât mai departe. După care, apăsând şi mai tare, şi mai prelung mătura, mai
zice:
– Şi, dacă munceşte la fel, o să fie avansat şi mai sus.
Apoi iese în hol:
– Cât îi?
– Şase patruzeci.
– Patruzeci îi mai aproape de jumate sau de fix?
– De ce?
– Ca să ştiu cât mai e pân-la fix, când vine doctorii.
– E mai aproape de patru’ ş’ cinci. Adică de făr-un sfert.
– Aha, deci mai avem un sfert de oră.
– Ba mai avem doo’j’ de minute.
– Iete drăcie! zice Ioana, uitându-se la ceasul ei, parcă neauzind răspunsul Marianei. Ce chestie!… Da’ hai să-ţi spui una bună. Odată, am un nepot care a terminat şcoala… – şi arată la umăr – ş-a fost repartizat la ţară. Că io i-am zis: Mă, stagiu’ la ţară-i sfânt. Acolo-ţi pui bazele maseriei. Aşa. Şi i-a zis într-o zi şefu’ cică, mă, ia-ţi şi tu un ceas, mă, ca să ştii. Ca să ştii şi tu, mă, când dresezi un proces-verbal, să ştii şi tu când… mă rog… sau când te trimeţ io-ntr-o misiune, ca să ştii şi tu cum îţi drămuieşti timpu’. Fi’n’că, mă, să ţii minte de la mine: Tomis moni. Că cică e unii într-o ţară care să chemă Tomis, care cică măsoară timpu’ cu banu’. O fi având ceasuri făcute din bani, dracu ştie, că io nu mă pricep… Aşa. Şi şi-a luat el un ceas de-la cu numere şi calculatoare. Că cică-n limbi nu să descurcă. Mai ales dacă-i de-la străinu’, cică-i dat dracu’. Mereu să miră cum o fi putând unii să să priceapă la alte limbi, că el cică ceasu’ ar trebui făcut într-o singură limbă, în limba română. Şi, zice el, odată, după ce şi-a luat ceasu’ ăla…, era la şefu-n birou. Şi şefu’ l-întreabă: E, mă, cât îi ceasu’, că văz că ţi-ai luat. El tot ţinea mâna, aşa, mai sus, ş-o tot întorcea mereu ş-o privea, ca să vază şefu’. P’i… zice, e opt împărţit la doo’ ş’ patru. Şi cât face, mă, îl mai iscodise şefu’? P’i… face trei. Ş-atuncea, s-a minunat şi şefu’ şi i-a zis: Mă, bun băiat eşti tu. Tu să stai mai mult pă lângă mine.
După acest maraton verbal, uitându-se la ceas, o întreabă iar pe Mariana cât mai e.
– Şase patru’ j’ doi.
– Ăsta-i mai aproape…
– Tot de făr-un sfert.
– Hopa! se miră Ioana, rămasă cu privirea pe cadran. Ăsta iar face pă nebunu’.
– Cum adică, tante?
– Aşa bine. Merge alandala. Da’ l-învăţ io minte.
Şi, scoţând din buzunar un ciocănel, izbeşte de câteva ori cu el ceasul. Secundarul acestuia îşi accelerează mişcarea.
– Ce faci? se miră Mariana.
– L-am pus pă redresor.
Apoi, ridicând iar ciocănelul şi aşteptând până ce secundarul îşi reia mişcarea normală:
– Cât ai zis?
– Tot patru’ j’doi.
– Aşa. L-am adus pă calea cea bună… Aoleo! se
trezeşte ea. Hai, că iar am lălăit-o. Acu vine huhurezu’. Du-te-n alelalte cabinete şi-n fişier şi fă curat. Io fac aci.
Şi se ia să dea cu mătura prin hol.
Mariana pleacă şi, tot într-o fugă, aduce coşuri cu hârtii şi gunoaie, pe care le răstoană în tomberon, în timp ce Ioana scormonind în gunoiul adus, urmăreşte chiştoacele de ţigări şi nu costată mare lucru. Ci doar Snagov, Pescăruş, Carpaţi fără filtru, Top, Record*… Şi se miră că ia uite, dom’le!

* Mărci de ţigări din vremea respectivă
nu mai fumează şi doctorii ăştia o ţigară bună. Însă, continuând căutarea, ceva îi atrage atenţia. Ia chiştocul care i se pare mai deosebit şi îl studiază cu atenţie. Dar nu-şi dă seama din ce ţigară provine. Şi asta, probabil, din cauza faptului că a fost exploatată la maxim. Ba chiar, crede el, chiştocul, a mirosit a unghie arsă. Şi se-ntreabă, totodată, unde-or fi ţigările pă care le ştie ea: Palmal, Chestorflit, Duhnil… că fuma doctorii până să făcea un fum de te sprijineai de el.
– Gata, îi întrerupe Mariana cercetarea, venind cu ultimul coş şi trezind-o din visare.
– Şi io. Ia! du tu tomberonu’.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s