Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă: o carte, mai multe vârste, niciun compromis

„Tinerii din generaţia noastră uneori nu mai vor sau nu mai pot să facă toate astea. Unii nu mai cred. E trist, aşa se întâmplă iar noi ştim lucrul acesta”. O scurtă radiografie a culturii contemporane, prilejuită de o lansare de carte. Verdictele tinerilor de astăzi, despre societatea de mâine, pornind de la oamenii vechi.

Astăzi pruncul meu cu copertă şi-a primit botezul editorial. Nu mai ştiu al câtălea e, dar l-am scris din fiinţa mea şi l-am crescut într-o lume a Ideilor, cu demnitate şi bucurie scriitoricească. Îmi pare că un astfel de eveniment, o lansare de carte, suferă, sub barbaria postmodernă, graţiile unei mondenizări fără sens. Nu este o problemă de rost, ci de perspectivă, poate chiar una de demnitate a scriiturii, la graniţa jocului estetico-fenomenologic dintre gusturi şi public. Am dăruit lectorilor însă, volumul Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă, într-o atmosferă colocvială, susţinută de intelectuali modeşti, deci demni în deplinătatea statutului lor, care au ştiut să primească dincolo de o carte, un om. Multe făpturi nu ştiu să primească o carte, cu atât mai puţin să dăruiască una. Dar a primi şi a da o carte şi un scriitor este un gest de nobleţe umană, o donaţie afectivă de care sunt capabili numai oamenii fără rest, fiinţele totale care se anină de toate acestea nu printr-un amatorism convenţional, ci printr-o declinare a patosului distanţei dintre ei şi Ceilalţi, dintre o scriitură şi alta.

Acolo am apucat să spun mai puţine decât mi-aş fi dorit, dar acum simt că este momentul oportun pentru o radiografie socio-culturală a ceea ce s-a petrecut astăzi.

O să vă vorbesc astfel, prea puţin despre cartea mea, cât mai curând despre oamenii de dincolo de ea. Mulţumesc, în ordinea celor care au făcut din făcătura mea editorială un gest public cultural, scriitorului Marin Ifrim. Rareori mi-a fost dat să văd un intelectual onest, care să facă din emoţia unei lansări de carte un cotidian nobil discursivizat colocvial. Ai mei, după lansare, s-au simţit ca fiind ai domniei sale. Poate că în bucuria de a făuri cărţi şi de a creşte harul livresc al semenilor săi de condei stă tocmai demnitatea de a fi fericit a unui scriitor care la rândul său şi-a petrecut slova în piruiete literare admirabile, cu care am crescut. Trebuie să recunosc că de la domnia sa am prins dragostea de gazetă, de editorial. Dar aş fi bucuroasă dacă aş întâlni scriitori ca domnia sa cât mai des. Ca o paranteză, fie spus, apropo şi de ceea ce spuneam astăzi, la un momentdat, în cadrul unui discurs spontan, nu cred că între războaiele de capitală dintre intelectuali şi cele de acasă e vreo diferenţă, pentru că imoralitatea are aceeaşi practică peste tot iar oamenii au muşcat din păcat la fel. Dar când găseşti oameni de cultură care au un discurs fără hybris ci doar o pasională formă de seducţie literară şi editorială, te gândeşti, deloc naiv, ba chiar cu încredere, că scrima intelectuală contemporană e şi un joc de culise şi că pe scena publică oamenii sinceri nu scriu monologuri ci cărţi cu tâlc, înţelese de oameni care merită, aidoma lor, tot ce e mai bun din universul livresc. Dl Ifrim mi-a dăruit de fiecare dată tot ce a avut mai bun în aces sens, iar pentru asta, m-aş bucura să primească recunoştinţa mea lipsită de partizanat, ci nutrită din considerente care ţin, în bună măsură, de ancheta moral-umană pe care aş fi realizat-o oricărei alte persoane publice de talia domniei sale. Cu atenţie, cu bucurie, cu onoare. Nu întâmplător, cred că e unul dintre puţinele exemple care poate contrazice prin conduita şi scriitura sa, unele tipologii USR criticate în presă.

I-am dus dorul regizorului Nicolae Cabel, dar îi mulţumesc maestrului, pe această cale, pentru gestul de credinţă umană şi intelectuală, mărturisindu-i că am făcut ascultare de ce mi-a spus şi am ţinut, „ca un copil drag care creşte frumos, inima sus şi pumnii strânşi”, întreaga zi.

Au fost apoi patru oameni care au sfinţit locul şi care pentru mine, au făcut ca „acasă” să însemne un spaţiu mobil în care nu doar ne dăm mâna, ci şi ne ţinem de mână: cu dragoste, cu prietenie, cu preţuire didactică ori umană.

Nu ştiu dacă formarea mea profesională a fost rezultatul unui patriarhat didactic sau cultural, dar ştiu că literar, a avut încredere în mine de la cea mai fragedă vârstă a condeiului pe care l-am lăsat public, poate dintr-o scăpare, poate dintr-o nepricepere îmbucurătoare, dl. Profesor Ionel Banu, directorul Colegiului Naţional Bogdan Petriceicu Hasdeu. Majoritatea lansărilor mele au avut loc aici, în această citadelă a învăţământului preuniversitar, care încă mă posedă pentru că eu nu m-am desprins de ea niciodată. Iar astăzi, prin prezenţa sa, mi-a adus casa mai aproape, din nou. Totodată, poate că nu aş fi publicat niciodată în absenţa domniei sale, care a făcut din lirica mea de tinereţe un proiect postmodern „bun de tipar”. A crezut în copila care scria dramaturgie şi poezie, în filosoful şi profesorul de mai târziu, în mintea care i-a cerut, de prea multe ori cu sete şi poate nu de tot atâtea ori cu câtă recunoştinţă ar fi meritat, ajutorul. Dar pentru că mi-a aşezat condeiul public în mână, rămâne, indiferent de ce mi-ar spune oricine altcineva, Părintele meu spiritual într-ale scrierii. Îi mulţumesc că îmi dăruia cărţi şi-mi arăta biblioteca ori de câte ori avea vreme altfel, pentru că abia acum am înţeles că ştia tot timpul că toate acestea aveau să conteze cândva, nu pentru Olimpiada de astăzi, nici pentru cartea de mâine, ci pentru Omul şi Profesorul de mai târziu.

Tot în vernisajul meu cultural-afectiv se află portretul unui filosof atopic prin excelenţă, vorba lui Pierre Hadot. În bizareria asta postmodernă, dl Prof. Dr. George Tarara a trăit demn într-o lume a Ideilor, pentru care demnitatea publică a unui filosof nu a fost niciodată un gest boem ori exotic, ci o parte a autenticităţii sale. De departe, văzuse în mine ceva ce eu credeam că e doar pasiune în urmă cu ani buni, având un al şaselea simţ pentru oamenii de vocaţie. Uneori încă mă întreb dacă nu cumva, peste ani, voi fi o miniatură didactică a domniei sale, sau dacă ceva din destinul unui mentor nu e moştenit şi de discipol, iar atunci, destinul însuşi nu mai e un dat, ci se creează, în funcţie de câtă dibăcie şi frumuseţe ai în suflet, în minte şi prea puţin în trup. Nu greşesc dacă spun că e singurul care a înţeles până la capăt jocul dintre hazard şi intenţie din puterea de a spune, la un momentdat, Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă. Iar toate acestea sunt cu putinţă pentru că ştie, dincolo de toate, cât e omenesc, prea omenesc, în voinţa şi în putinţa mea.

I-am rămas datoare Magdei Grigore, un tânăr intelectual al societăţii contemporane care a făcut din cariera în Drept şi din lectura filosofică un mod de viaţă, cu un regret. Că nu mi-e soră. E sufletul cu care râd de hermeneutica nefericită, de speculaţiile editoriale, de scandalurile mele de presă. Uneori, râd pentru că iubesc asta şi ea ştie, mândră de gestul şugubăţ de a-mi ghici pornirile de fiecare dată.

Dovadă, ce a recunoscut alter-ego-ul meu astăzi, într-o agora publică de inchiziţii hermeneutice absolut sincere: „O să încetez acum cu detaliile triviale pentru a vă spune un prim lucru poate neevident. Oana adoră să râdă, în valuri, cum îmi place să scriu eu şi poate râde ore în şir doar pentru că o amuză o anumită expresie sau o fotografie văzută întâmplător, râde ca un copil, pentru că deşi simte uneori că a fost dintotdeauna un suflet bătrân, eu pot spune că este şi un suflet pur pentru că doar sufletele pure de copil râd frumos ca ea şi doar sufletele de copil te ţin în braţe şi plâng cu tine, când simţi că lumea ţi s-a sfârşit. Pe de altă parte, înainte ca dumneavoastră să tălmăciţi semnificaţia numărului 5, vă voi spune eu de ce scriitoarea s-a oprit la A Cincea Privire, pentru că în seara respectivă am oprit-o eu din scris, întrucât îmi părea prea obosită. De ce nu a continuat? Aceasta este întrebarea la care viitori ei critici ar putea să răspundă. Voi concluziona prin a vă îndemna să o descoperiţi pe Oana Serban prin ceea ce scrie, ântrucât ceea ce Oana ne dăruieşte prin fiecare carte, nu este doar ceva ce se întâmplă în viaţă, în mod straniu şi aleatoriu, ci este o mărturie a felului în care un suflet agitat şi cald trădează raţiunea calmă şi rece pentru a vedea ceea ce este dincolo de viaţă. Aşa a fost şi aşa va fi, draga mea Oana, pentru că “Eu sunt tu şi tu eşti mine”. De fapt, ea ştie că o iubesc. Hasdeul dăruieşte uneori oameni unul altuia, după ce societatea i-a dăruit lui tot ce avea mai bun.

Prietene, să ştii că te paşte un calup de recenzii la spectacolele tale, parol ! Pavlov a rămas impresionat de o pagină din cartea mea în care recunoşteam că am găsit cu greu, în Bucureşti, „o biserică mică, pricopsită de copii, cu o curte ţărănescă şi cutie poştală cum adăpostea străbunica pe mijlocul porţii principiale, pe vremea când trăia şi îmi făcea clătite cu dulceaţă coaptă la ciaun. Oare lui Dumnezeu îi scrie cineva? Eu scriu sub ochii lui atâtea epistole şi pare că niciodată nu îşi găseşte ochelarii ca să le vadă mai îndeaproape. Ce iubesc cel mai mult la aşezământul ăsta e că e rupt din alte vremuri: e un ungher de linişte şi de răcoare într-un colţ de capitală, înconjurat de crâşme şi de tineri care merg cu mâinile lipite. Eu ştiu că aici îmi e locul pentru că are ce iubesc mai mult: întuneric, candele aprinse la fruntea sfinţilor şi… o sobă care dogoară a lemn uscat şi jertfit şase luni dintr-un an. O ador pentru că în pridvor are bibliotecă şi nu ţine doar filiocalie pe rafturi, ci şi Blaga şi Bacovia. E cetatea mea de refugiu şi plăcere pentru că iarna are brazii împodobiţi cu alb şi cu bomboane spânzurate, cu globuri brăzdate de figurine şi cu parfum de cetină. Aşa am acasă. Aici, ori de câte ori vreau să plâng, e acasă, şi niciodată nu plâng în altă parte, decât în biserica mea, goală de lume şi preaplină de mine. Aici mă rog şi pentru el, şi pentru bucuria alor mei. De multe ori mă aşez în strană, un gen de scaun bătrânesc cu perne moi şi fără ciucuri. În colţuri din acestea, apa sfinţită stă într-un butoi de lemn şi tămâia nu e colorată. De multe ori vin, petrec singură, şi mi se pare că Dumnezeu nu e acasă pentru mine astăzi. Dar câtă vreme Tata îmi lasă mereu uşa deschisă, înseamnă că ştie că am trecut pe aici; e un miracol, ori de câte ori am nevoie de singurătate şi vin aici, biserica asta e ca mine- singură”. Uneori, ca tineri, simţim că nu avem suflare, timp, intimitate.

Dar având toţi oamenii aceştia lângă mine, astăzi mi-am dat seama că de fapt, niciodată nu am fost singură. Cred că aceasta este o bucurie mult mai mare pentru oricare dintre cei amintiţi mai sus sau prezenţi astăzi la eveniment, şi asta pentru că de bună seamă reprezintă o miză vitală.

Să crezi în alteritate nu e uşor, dar fără îndoială că e un pariu uman şi moral pe care trebuie să ţi-l asumi ca actor metafizic şi social deopotrivă. De aceea, încrederea scriitorilor Teo Cabel, care a ghicit în cartea mea „nu subiecte şi predicate, ci rădăcini şi tulpini” ; Viorel Frâncu, care mi-a făgăduit preţuirea editorială, ori a dlui Ovidiu Cameliu Petrescu, Preşedintele Asociaţiei Renaşterea Buzoiană, căruia i-am bucurat gustul estetico-livresc, primind demnitatea unui sprijin necondiţionat, îţi dau de gândit că la capătul dialogului nostru, e înţelegere şi conştiinţă.

Cultura Renaşte şi nu cred că are curajul cineva să spună că nu e bine. Măcar acum, când am strâns laolaltă nu intelectuali de fotoliu, ci oameni de prag, într-o cronică vie a celor care înainte de a fi dincolo şi dincoace de scriitura şi societatea lor, cugetă de două ori dacă stau dincolo de bine şi de rău.

Aceeaşi, ca întotdeauna, pentru că Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă !

 Oana Camelia Şerban

Articol preluat de pe www.adevarul.ro

link:
http://adevarul.ro/cultura/carti/asa-fost-se-ntampla-n-viata-carte-mai-multe-varste-niciun-compromis-1_5157020000f5182b85687756/index.html

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s