Vasile Voiculescu – într-o ramă realist pârscoveană

DCF 1.0 

Nu-mi aduc aminte să fi auzit (până acum) despre un roman „beletristic” despre viaţa omului V. Voiculescu. Acum, o astfel de carte mi-a fost dăruită spre lecturare, de către scriitorul pârscovean Gheorghe Postelnicu, cu ceva timp în urmă. „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, de Gheorghe Postelnicu, a apărut la ed. Euro Press, 2012 (326 p.) şi constituie, în principiu, o monografie despre lumea şi viaţa şi opera poetului şi scriitorului V. Voiculescu, născut la Pârscov la 27 noiembrie 1884 din părinţi munteni (Costache şi Sultana); şi mai apoi, cartea documentată ştiinţific şi concepută „beletristic” despre viaţa şi opera autorului celor 90 de sonete închipuite ale lui Shakespeare. Această carte a fost concepută (spuneam) beletristic, dintr-o dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator pârscovean. „De ce o carte despre viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu?” – se întreabă şi autorul. Am putea răspunde, folosind tot argumentele autorului:  1.)- A scrie o carte despre V. Voiculescu şi a-i scoate din context acele, unice (în literatură) – „ momente din viaţă era păcatul cel mare”. Acesta e argumentul cu care, hamletian, Gheorghe Postelnicu se înrolează în această golgotă voiculesciană, navigând într-o ramă realist pârscoviană, printre naratorii îndreptăţiţi să ne dea efigia unui V. Voiculescu al Pârscovului dintotdeauna. Şi 2.)- Spune autorul: „Mai trebuie adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă, dar până când?” Este oare V. Voiculescu, omul pe care îl prezintă Gheorghe Postelnicu? Pentru a ilustra puterea pe care a avut-o ştiinţa, creaţia şi credinţa asupra poetului pârscovean, autorul face largi trimiteri la arborele genealogic al familiei V. Voiculescu (Voicu Băcanu şi Ion Hagiu – bunicii după tată şi mamă ai poetului, veniseră pe Valea Buzăului, dinspre Săliştea Sibiului şi Ţara Pădurilor de dincolo de curbura munţilor Carpaţi) – apoi, ne povesteşte câte ceva despre copilăria sa, petrecută în valea Pârscovului, şcolile urmate, educaţia creştină căpătată şi asumată, odată cu trecerea sa către maturitate, închisorile în care fusese aruncat, fără milă, de un regim nerecunoscător şi excesiv oprimant, după care, îi va urma moartea, petrecută în condiţii groaznice. Că, Vasile Voiculescu se considera un „vânător bibliofil de prin magherniţele de pe cheiul gârlei”… sau că, 11 ani nu a aprins focul în sobă, deoarece aceasta era blocată cu cele 7000 de volume” (cum scrie autorul) – o reţinusem din mărturiile părintelui Valeriu Anania, a lui Ioan Ianolide, Adrian Făgeţeanu ori Nichifor Crainic, tovarăşi de temniţă grea şi cumplită, între anii 1958 când a avut loc arestarea poetului (v. pag. 35) şi 1962 când a avut loc eliberarea sa (v. pag. 58). Dar noi am vrea să pipăim omul V. Voiculescu şi să-l simţim ca pe o senzaţie fizică. Fiindcă ceea ce am dori noi, nu e rezultatul unei judecăţi a autorului ci o stare pe care ne-ar da-o lectura, după cele trudite de autor. Dar, oare, n-am cere prea mult unui autor care îngrămădeşte de toate: viaţă, operă, documente, păreri, raţionamente, etc… într-o singură carte? Un critic, spunea odată că unul dintre efectele unei cărţi monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne da impresia că nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci că ne amintim de ceva uitat. Istoria lumii în care a trăit un mit ca V. Voiculescu e memoria generaţiilor ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg sistem (ca în scrierile lui Kafka), dar aşteptăm ca autorul să deschidă porţile încâlcitelor labirinturi care l-au împins de colo-colo, pe omul V. Voiculescu. Să fi reuşit toate acestea, Gheorghe Postelnicu? Să vedem, mai departe. O magnifică descriere a poetului o face nepoata Daniela: „bătrânul cu barba albă şi sălbatică, de care spun legendele şi cărţile vechi că făurise lumea, era un sfânt care emana în jurul lui atâta personalitate, atâta putere mocnită şi atâta linişte încât mă simţeam strivită, şi în acelaşi timp ocrotită”. Tabloul (în rama pârscoveană) este întregit, mai apoi, de amintirile lui Ion Caraion, Constant Ionescu, V. Mănuceanu, Adrian Maniu, Leonte Radu, N. Steinhart (v. pag. 47,48,49,54,55, 61). O cotitură (marcată de un destin nemilos) în viaţa omului V. Voiculescu, a survenit după moartea soţiei: 22 noiembrie 1946, iar poetul a luat drumul sihăstriei şi al isihiei (p.20). Doar 360 de zile (după eliberarea din temniţele Aiudului, petrecute în condiţii cutremurătoare – a se vedea tratamentul satanic şi iadul din aceste temniţe şi din „Crucea reeducării”, 2010, a prof. Constantin I. Stan), atât a mai trăit „poetul  îngerilor” după eliberarea sa din 1962. Încet-încet, Gheorghe Postelnicu îşi intră în mâna naratorului şi relatarea copilăriei lui V. Voiculescu, devine o poveste menită să capteze pe cititor: „Orice poveste este o anticipare a realităţii” se justifică autorul. De mic copil, Vasile Voiculescu a fost atras de mirajul râului Buzău, cu desişurile sălciilor şi arbuştilor ce adăposteau mari ochiuri de apă, aşa numitele bălţi ori lacuri. Când a mai crescut, era neîntrecut la înnot. Alteori (povesteşte autorul) îl găsim atras de lumea cărţilor iar locul preferat era: „în fundul grădinii sau ascuns între ramurile nucului bătrân„ unde dialoga cu personajele şi cerul de deasupra sa. Primele însemnări literare datează  (se pare că e o descoperire a autorului) de la vârsta de 17 ani, când pe o carte de poezii a lui M. Eminescu este datat un poem scris de mână, de tânărul V. Voiculescu. Ambianţa rurală, cu oameni veniţi la hanul tatălui, de prin toate părţile (fiecare cu povestea, vorba şi obiceiurile locului de unde venea) – dar, şi „urmele materiale şi numeroase legende păstrate în arhiva populară, au îmbogăţit universul spiritual al scriitorului” (p.87). Nu ne îndoim că zona Pârscovului, cu împrejurimile sale, era un ţinut acaparat atât mental dar şi în realitate, de diversitatea legendelor şi miturilor, cu locuri însemnate de Dumnezeu. O poveste, de dragoste, este şi evocarea primei iubiri a poetului, din paginile în care Gheorghe Postelnicu descrie idila tânărului student Voiculescu, urmată, mai apoi, de căsătoria cu Marioara Florioara C. Mitescu, în 1910 (p. 89-98). Urmează un arc de timp înapoi şi, anii de şcoală ai copilului Voiculescu încep la Pleşcoi, şi mai apoi la un pension particular din Buzău, şi după aceea: Liceul Haşdeu. După transferul elevului Voiculescu la Liceul Ghe. Lazăr din Bucureşti, acesta „îşi extinde lecturile, hrănindu-se spiritual la literatura şi filosofia europeană contemporană” şi universală. Sunt anii unor mari transformări din viaţa viitorului poet, ani de oscilaţii sub presiunea părinţilor, când părăseşte Facultatea de Litere şi trece la Facultatea de Medicină. Nichifor Crainic povestea cum a auzit de la un părinte duhovnic, că în casa unei femei bolnave (tratată cu rugăciunile lăsate de la Dumnezeu, bisericii) a găsit la aceasta, în pod, o carte despre boli şi „leacuri băbeşti” scrisă de V. Voiculescu, pe înţelesul tuturor. Urmând leacurile descrise în carte, părintele Matei a tratat femeia, care, după însănătoşire, i-a mulţumit lui Dumnezeu, că fusese deţinătoarea uneui astfel de cărţi. Caracterul omului V. Voiculescu începe să se întregească din trăsăturile personajelor pe care le pune în operă (ne sugerează autorul), adică, trăsături fundamentale pe care nu le găsim decât la geniul uman: „voinţă, putere de muncă, intuiţie, hărnicie, fermitate, abnegaţie, jertfă de sine”, dar şi virtuţi umane precum: „cinstea, curajul, demnitatea, omenia, bărbăţia şi credinţa”. Iată, pe scurt, „mortarul” din care e clădit omul Voiculescu, prezentat (atât în viaţă cât şi prin opera lui, trecută şi ea prin malaxorul critic) de scriitorul şi criticul Gheorghe Postelnicu. Pesemne, intuieşte Gheorghe Postelnicu, nu există nici un scriitor al timpului nostru care să nu poată învăţa câte ceva de la autorul lui Zahei Orbul, aşa că, în partea finală a monografiei se ocupă de nuvelistica şi povestirile lui fantastice. Vorbind despre proza lui V. Voiculescu, Gheorghe Postelnicu îi dă o anumită interpretare proprie, sugerând că universul fantastic al nuvelelor sunt cărămizi-imagini, dintr-un zid al memoriei, preluate din copilărie şi întipărite pe retina ochilor săi, roade ale minunilor şi nălucirilor din poveştile străinilor care îi poposeau tatălui, la han. Descoperite şi neînţelese (acele poveşti) atunci, devin acum, la maturitate parabole şi drumuri mirifice pentru marea aventură a creaţiei sale, dar şi orizonturi şi limanuri pentru predecesori: „Voiculescu a scris nuvelele fantastice după ce a descifrat tainele credinţelor şi mitologiilor, după ce a înţeles filozofia şi teologia, dar nu înainte de a stăpâni cuvântul…” (p.264). Personajele sale: „…ies din orizontul realului şi intră simbolic într-o lume a libertăţii şi imaginarului” (p.270). Că, în el, au încăput toate acestea, nu tăgăduim, dar, efigia omului V. Voiculescu este, după cum sintetizează, criticul: „…ca însuşire dominantă, generatoare de fapte şi atitudini, omenia” (p.325). Ajunşi la sfârşitul lecturii, avem, acum, certitudinea afirmaţiei făcute la început: 1.)- Cartea este beletristică, prin dramatismul unor evocări, prin reveniri episodice la viaţa poetului, prin tot ceea ce devine atractiv la lectură, într-un spaţiu al captivităţii, în scrierea naraţiunii şi, pe care cititorul n-are cum să n-o simtă. 2.)- Cartea este documentară, prin multitudinea de documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi reinterpretate. 3.)- Are şi un caracter ştiinţific, deoarece autorul nu ia drept adevăruri tot ceea ce s-a scris de către voiculescologi, până acum, el analizează şi se îndoieşte de fiecare afirmaţie utilizată de înaintaşii săi, le analizează aparte (uneori intuitiv) şi, prin filtrul raţionamentului logic cerne improvizaţionismul unora, pentru a se situa cât mai aproape de „anticiparea unei realităţi” (vezi p. 107-113). O anumită nostalgie am avut pe tot parcursul lecturii, având în imagine chipul poetului pârscovean din tabloul misterios al sfântului ţinut la loc de cinste, pe un perete, în holul de intrare al Bibliotecii buzoiene; le doresc celor ce-i vor întoarce filele romanului lui Gheorghe Postelnicu să împărtăşească această nostalgie.

Tudor Cicu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s