Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa-Năsăud

       Fotografie                                    

                  Volumul I

                                             RITURILE DE TRECERE

de Vasile V. Filip şi  Menuţ Maximinian

sau

-Să creezi durabil şi esenţial-

 

Primele contacte cu manifestările folclorice, fie că este vorba de riturile de trecere, de obiceiuri şi, implicit, de textele literare asociate lor, le-am avut într-un sat din Subcarpaţii de Curbură ai Buzăului care-şi avea, cel puţin aşa le trăiam eu în copilărie şi în adolescenţă, frumuseţea lor aparte. Păstrez cu sfinţenie, pe carnetul de student, nota, dar mai ales autograful profesorului Mihai Pop. Propoziţia aceasta îmi spune cam tot atât cât toate cursurile de folclor urmate. Când a trebuit să-mi aleg lucrarea pentru gradul didactic I, un imbold interior m-a îndemnat spre literatura populară, aşa cum este ea reprezentată în manualele şcolare. Distinsul profesor Nicolae Constantinescu m-a pus la muncă. Cu folos, a trebuit să fişez, să studiez în profunzime tot ceea ce ţinea de categoriile folclorice care mă interesau. Mi-au prins bine căci, atunci când condeiul mi s-a îndreptat spre proză, am pătruns într-un alt domeniu fascinant, „Mitologia românescă” de Romulus Vulcănescu. Am valorificat cât a fost necesar din cărţi, dar şi tot ce mi s-a reverberat în memoria afectivă din anii de demult…

Pe nesimţite, o preocupare constantă (poate o dragoste ascunsă) mi s-a trasformat în pasiune. Aşa că, iată-mă cântărind excelenta carte a autorilor Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian,Cultura tradiţională imaterială românescă din Bistriţa Năsăud, vol. I, RITURILE DE TRECERE”, ed. Eikon, Cluj Napoca 2012,  490 p.

Mai întâi, este de subliniat ţinuta grafică excelentă, aş putea spune ireproşabilă, susţinută financiar de Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud prin Centrul Judeţean pentru Cultură. Am în vedere coperta, grafica, foaia tipografică, aşezarea în pagină, toate demne de distinşii ei autori care, cu profesionalism, cu seriozitate şi pasiune, s-au angajat la un proiect unic (cred). Prin cele trei volume proiectate (Volumul al II-lea – Obiceiurile ciclului social şi calendaristic, Volumul al III-lea – Literatura populară) intenţionează să evidenţieze bogăţia culturii tradiţionale imateriale din Bistriţa Năsăud, un spaţiu folcloric de o extraordinară bogăţie şi frumuseţe. Faptul acesta îl sugerează autorii înşişi în mottoul volumului: „Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el”. Fraza aceasta, aparţinând lui Horia Bernea va fi valabilă şi viabilă multe secole de acum înainte, dacă avem în vedere că civilizaţia modernă se substituie cu rapiditate tradiţiei. Înainte de toate, volumul I, este deja un document. Dacă fiecare zonă folclorică (să nu spun judeţ) ar beneficia de un astfel de demers ştiinţific şi cultural, noi, românii ne-am ridica în ochii noştri şi, mai mult, în ai altora, care au uitat de această bogăţie…

Cartea aceasta nu lasă nimic la voia întâmplării. Scrisă cu profesionalism, are mai întâi un „Argument”, care fixează orientările, structura şi scopul acestui demers ştiinţific, trece în revistă principalele cercetări etno-folclorice efectuate în judeţ. De asemenea, propune patru mari zone folclorice (fiecare cu subzonele lor): Bazinul Someşului Mare, Zona Bârgăului, Zona Câmpiei Transilvaniei şi Zona Dealurilor Dejului. Apoi, Domniile Lor intenţionează şi o altă perspectivă de abordare asupra cercetărilor folclorice, şi anume trecerea de la viziunea sincronică la cea diacronică şi compartimentarea obiceiurilor în trei categorii: rituri de separare (preliminare), rituri de limită (liminare) şi rituri de agregare (postliminare). Este lăudabil efortul lor, cu cât acest prim volum s-a realizat „în condiţii de presiune a unor termene foarte scurte (de mai puţin de un an, incluzând documentarea cât şi redactarea)”.

Documentarea este serioasă şi bogată. În „Argument” autorii inserează titlurile celor 44 de lucrări focalizate strict pe teritoriul judeţului, iar la sfârşitul fiecăruia din cele trei capitole ale cărţii sunt prezentate sursele bibliografice româneşti şi străine (am numărat103), lista informatorilor intervievaţi direct (60 – cu toate datele de rigoare), lista culegătorilor elevi şi a informatorilor lor (24). M-a surprins plăcut „curajul” autorilor de a volorifica lucrările de licenţă sau de masterat ale studenţilor (37), fapt ce dovedeşte, cu certitudine, că şi la catedră au lucrat exemplar. Nu-mi amintesc să fi citit sau să fi văzut măcar, la vreo altă facultate, vreo lucrare ştiinţifică în România care să includă în bibliografie lucrări de licenţă, de masterat sau de grad didactic. Ce cantitate de inteligenţă pierdem noi, românii, prin superficialitate şi aroganţă. Risipitori. Dar nu şi autorii acestei cărţi.

Volumul mai cuprinde şi trei anexe, rezultate ale cercetării de pe teren, corespunzătoare celor trei capitole: 134 de fotografii, majoritatea în culori, cu explicaţiile de rigoare, dar şi un C.D. cu imagini şi cu piese muzicale reprezentative pentru fiecare rit de trecere: naşterea              („Doina din ce s-o făcut”), nunta ( „Hai mireasă, suie-n car”) şi moartea ( „Bocet de pe Valea Ţibleşului”).

Cum îi şade bine unei lucrări ştiinţifice de o asemenea anvergură, cu ambiţia (împlinită!) de a analiza, a sintetiza şi de a epuiza, mai cuprinde şi un rezumat al capitolelor, de nouă pagini, tradus şi în engleză, dar, cum era şi firesc, şi câte un C.V. ai celor doi cercetători care dovedesc cu prisosinţă pregătirea lor în specialitate, amplitudinea, anvergura şi seriozitatea demersului ştiinţific împlinit.

Este de remarcat curajul cercetătorilor de a trece peste nişte clişee deja încetăţenite în folcloristică, pornind chiar din titlu, apoi în textul lucrării, folosind sintagma inspirată şi mult mai bogată în conţinut „cultura tradiţională imaterială românească”, înlocuind adjectivul „spirituală”, întrucât vine în relaţie complementară şi asociativă cu cealaltă sintagmă integratoare „cultura tradiţională materială românească”.

Este, de asemenea, foarte vizibil caracterul unitar al textelor. Fiecare dintre cele trei capitole debutează cu câte un excelent demers eseistic, incitant şi accesibil pentru cititor, fie că este vorba doar de un simplu ins curios care, odată începând cartea, n-o va mai lăsa din mână, fie de un profesionist-folclorist, care, desigur, va fi atras de prospeţimea, noutatea, acurateţea şi bogăţia conţinutului.

Capitolul I, „Naşterea şi copilăria” (102 p.), semnat de Vasile V. Filip, debutează cu o întrebare retorică, „peste care nu se poate trece”, după cum constată şi autorul: „De unde vin copiii?” ce constituie şi titlul primului subcapitol. Desigur că întrebarea este menită să nască polemici cu alţi cercetători care au omis-o, dar autorul îşi ia măsurile de precauţie: „Suntem nevoiţi să apelăm la ceea ce folcloriştii serioşi, sau pur şi simplu cârcotaşii, vor cataloga drept speculaţii. Să ne lămurim. Speculaţie înseamnă, etimologic, oglindire. Iar oglindirea nu e o simplă părere, în genul personajelor lui Caragiale. Este o trecere a unui adevăr obiectiv (adesea vag, nebulos – ca în cazul de faţă – dar deloc nesimnificativ) printr-un filtru de subiectivitate. Pe care îl considerăm inerent, chiar şi atunci când cercetătorul s-ar vrea lipit de litera faptelor. (Inclusiv această voinţă este tot subiectivitate şi încă una care te privează de perspectivă). Deci, ce cred oamenii din cele patru zone etnografice ale judeţului nostru despre provenienţa copiilor, şi nu ne spun, pentru că nu şi-au lămurit nici ei înşişi acest lucru, dincolo de aspectele biologice cunoscute ale problemei?” (p. 19). Discret, autorul trece la analiza răspunsurilor specifice la nivel local, la întrebarea pusă. Capitolul îşi urmează logica firească, clarificând răspunsul printr-o documentaţie exemplară, selectând argumente din cele patru zone folclorice menţionate ale judeţului, bineînţeles cu comparaţiile şi diferenţierile de mentalitate şi de atitudine. Aşadar: „În aşteptarea sarcinii”, „Graviditatea şi avortul”, „Ivirea în lumină”, „Prima baie şi înfăşarea”, „Lăuzia şi pericolele ei”, „Botezul”, „Copilăria: praguri, spaime, jocuri” sunt subcapitole ce lămuresc. De fiecare dată, la finalul fiecarui subcapitol, vine şi cu o concluzie ştiinţifică pertinentă, spre exemplu aceea a subcapitolului 1: „Riturile de trecere sunt, aşadar, reluări, copii în planul uman ale mişcărilor cosmice (solstiţii, echinocţii), ale trecerilor omului prin lumea exterioară (peste un rău, peste un munte etc.), fapt ce se datorează viziunii unitare a omului arhaic asupra priopriei vieţi, înţeleasă ca solidară cu ritmurile cosmosului, naturii şi vegetaţiei.” Autorul are tentaţia şi ambiţia (şi bine face!) de a epuiza problema pusă în discuţie. De exemplu, în capitolul „Graviditatea şi avortul”, când vine vorba despre interdicţiile femeii însărcinate, pornind de la orizontul tradiţional de mentalitate, axat pe neam şi colectivitate, mascat în proverbul „părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”, autorul enumeră toate interdicţiile cărora femeia trebuie să le facă faţă: „Nu e bine să se uite lung şi cu interes la oamenii sluţi, urâţi, şchiopi, ologi, orbi şi, în general, orice persoană cu handicap fizic sau psihic, pentru că oricare din aceste metehne poate trece asupra fătului. Nu avea voie, din aceleaşi motive, să se minuneze de lucrurile neobişnuite pe care le întâlneşte; să lovească cu piciorul în câine, vreo pisică sau vreun alt animal, dacă vrea ca cel pe care-l va naşte să nu fie păros la trup sau câinos la suflet. Nu e bine să mănânce niciun fel de poame îngemănate, pentru că va naşte copii gemeni. Să nu-şi pună floare la brâu sau fructe în buzunar, că va face copilul cu semne. Să nu treacă peste o funie, pentru că va naşte copilul cu buricul încurcat pe după gât. Să nu stea pe un sac, să nu-şi facă noduri pe haine, că va naşte greu. Să nu cunune, pentru că-i va muri pruncul. Să nu fure ceva, pentru că pruncul va fi hoţ. Să nu-şi înnoade pletele, pentru că va face un copil cu limba împiedicată…” (p.31)

Cititorul mai află şi de nişte practici medicale simple şi eficiente, necesare şi azi, cum ar fi „măsura în cruciş”: „După ce moaşa l-a spălat, îl trage pe copil puţin de nas, ca acesta să nu fie turtit sau borcănos, apoi, îl măsoară în cruciş, aducându-i genunchiul drept până aproape de cotul mâinii stângi, iar genunchiul piciorului stâng, până aproape de cotul mâinii drepte, pentru ca, în cazul în care copilul este şoldit (adică s-a ales, de pe urma traumelor fizice ale naşterii, cu o deplasare de şold), să se îndrepte.”(p.49)

Capitolul se încheie prin prezentarea ieşirii copilului în lume, prin înscrierea în învăţământul instituţionalizat ce presupune „spargerea cercului educaţional familial, ceea ce echivalează, în plan simbolic, cu o nouă naştere: cea a fiinţei sociale.”(p.83), dar şi cu o necesară observaţie integratoare, de ordin general: „Naşterea şi copilăria făceau parte dintr-o existenţă integrată: cosmic, ontologic, social şi moral, într-o lume cu valori sigure, perene, verificate. Şi de aceea armonioasă, infuzând cu sentimentul – forţă de a fi acasă, nu doar de a fi în familia şi în satul lui, ci şi în lume.”(p.90)

Capitolul al II-lea, „Nunta” (221 p.) este semnat de Menuţ Maximinian şi debutează tot cu un demers eseistic având ca temă acest ritual simbolic ce marchează „reunuirea a două inimi, a două vieţi, a două idealuri”. Selectez pentru cititor câteva pasaje semnificative, rotunde prin conţinutul lor: „Este un moment unic în viaţă şi de aceea i se acordă mare atenţie în pregătirea şi desfăşurarea lui cu lux de amănunte. Scena unde se desfăşoară spectacolul nunţii este satul, iar personajele sunt sătenii care joacă diferite roluri. Dacă naşterea constituie zorii vieţii şi moartea, amurgul acesteia, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu datorită acestei limpezimi. Nunta are şi un caracter sincretic, deoarece, pe lângă un rost social, economic, ludic şi estetic, mai avea multiple implicaţii de ordin magico-simbolic, ceremonialul urmărea cosmicizarea actului întemeierii unei familii şi punerea ei sub incidenţa legilor eterne ce guvernează întreaga fire. Nunta integrează toate formele artei populare: muzică, poezie, dans, teatru.” (p. 109)

În continuare, autorul, în cele douăzeci şi nouă de subcapitole, fiecare dintre ele mai plin de informaţie, urmăreşte pas cu pas toate momentele ceremonialului, cum ar fi: unde se cunosc mirii, peţirea, tocmeala, vestirea în biserică, socăcitul, găteala miresei, persoanele cu rol ceremonial (colăcarii, stegarii, vornicul, călăreţii, druştele), cununia, strigătura în prag, ospăţul, furatul miresei, jocul miresei, stricatul miresei, spălăcenia, perioada postnupţială, chiar şi despărţirea şi „a doua nuntă”. Aici autorul are la dispoziţie, ca argument pentru fiecare moment, un bogat arsenal de texte folclorice pe care le valorifică. Este vorba de strigături, doine (de jale, de dor, de dragoste, de înstrăinare), cântece, colinde, oraţii, ce fac dovada extraordinarei bogăţii sufleteşti a omului simplu. Autorul insistă totdeauna asupra valorilor morale pe care tinerii (părinţii) le au în vedere la întemeierea familiei. Evidenţiază discreţia comunicării dintre mire şi mireasă, dintre părinţi, dintre cei implicaţi, putând lua forme aluzive, ca în momentul primelor tatonări: „Ţinând cont de caracterul intim al acestui moment, peţitul se făcea şi se face seara, cu o oarecare discreţie, ca să nu ştie satul. Cu toate acestea, vestea se răspândeşte ca fulgerul din gura babelor, încât până dimineaţa ştie tot satul. De mult, feciorul care voia să se însoare, trimitea un peţitor la casa fetei, pe o rudă mai bătrână sau chiar pe unul din părinţi. Aceştia, mergând la părinţii fetei, întrebau dacă nu au de vânzare fân, otavă, paie sau ogrinji. Dacă i se răspândea că numai paie au de vânzare, respectivul nici nu mai cuteza să ceară fata. Dimpotrivă, dacă i se spunea că are numai fân şi otavă de vânzare, era semnul că poate să cuteze a cere fata, că vor avea semn de izbândă.” (p. 130).

Totodată, autorul nu uită să evidenţieze bogăţia oraţiilor, dar mai ales diferenţierile de rigoare dintre zonele şi chiar subzonele folclorice. Descrierile urmăresc fiecare detaliu al ceremonialului care se desfăşoară după reguli ancestrale. Privesc cu admiraţie fotografiile ce însoţesc textul şi nu pot să nu mă entuziasmez în faţa splendorilor portului autentic popular românesc şi mi se iscă o idee: spre deosebire de ţările din Apusul Europei, românii nu a avut parte de fastuoase castele, de prinţi, prinţese, conţi, marchizi, regi, regine, împăraţi, dar i-au înviat în basme. Poporul nostru nu şi-a inventat, ci şi-a ridicat feciorii şi fecioarele la nivelul de Domni şi Domniţe, prin aceşti prinţi: mirele şi mireasa, îmbrăcându-i şi îmbrăcându-se, în zi de sărbătoare, în costume naţionale ce îi atestă demnitatea şi simţul frumosului, atât în colorit, cât şi în bogăţia motivelor cusăturilot, admirate, azi, de marile case ale modei. A imaginat şi a realizat un ceremonial la fel de fastuos, desfâşurându-se după reguli stricte, nescrise, dar păstrate cu sfinţenie: „Miresei i se piaptănă frumos părul, i se împleteşte apoi în o singură coadă care atârnă pe spate la vale. Părul este astfel împletit, că pe mijlocul capului se află începând de pe frunte spre ceafă o cărăruşă frumoasă şi dreaptă […] Cei de la mire, auzind zgomotul, ştiu îndată, că vin cu mireasa; deci se şi pregătesc să o primească. Mirele, îmbrăcat frumos, iese cu o lumină în mână până în pragul uşii, pe unde are să intre mireasa, şi aici o aşteaptă. Ajungând mireasa aici, mirele o ia de mână, o duce în casă, unde o pune în fruntea mesei, iar el se aşază lângă dânsa. Mireasa şade de-a dreapta mirelui, lângă ea vin fraţii de mireasă, dacă sunt, şi apoi ceilalţi oaspeţi.” (p.167). Splendidă lecţie de simplitate şi tandreţe!

Pagini întregi cu texte folclorice dovedesc extraordinara bogăţie imaterială, dar mai ales investiţia sufletească pusă într-o nuntă de către miri, familie şi comunitate. Bineînţeles că această fascinantă excursie în traseul întemeierii unei familii se încheie rotund, tot cu un demers eseistic de maximă generalitate: „Decenii de-a rândul familia tradiţională a fost clădită pe suveranitatea tatălui şi pe concepţia durabilităţii instituţiei. Atât bărbaţii cât şi femeile se căsătoreau <pe viaţă> şi de multe ori acceptau greutăţile vieţii în doi, fiind educaţi de către părinţii lor în spiritul supunerii şi al acceptării vieţii de familie, ca o modalitate de intrare în rândul oamenilor adulţi, maturi şi responsabili.” (p.279). Altă supremă poruncă de unitate dată familiei contemporane, unde individul, nemaifiind mulţumit de mediul familial, caută împlinirea în altă parte.

Capitolul al III-lea (133 p.), intitulat „Moartea şi înmormântarea” poartă semnătura distinsului profesor Vasile V. Filip şi are o dedicaţie, un singur cuvânt, „Mamei”, care, tocmai prin simplitatea lui, concentrează tensiunea şi durerea întregului capitol. Suprem şi superb omagiu!

Desigur, porneşte tot cu un superb demers eseistic, de data aceasta depre moarte: „Omul poate refuza naşterea. Dacă nu pe-a sa, atunci măcar pe-a altora (a urmaşilor, prin avortul provocat). Sigur, e un păcat, un mare păcat… Poate refuza căsătoria, nunta. Ceea ce-i o monstruozitate, pentru că înseamnă să refuzi împlinirea, rodul – deci sensul însuşi al devenirii fiinţei noastre biologice… Nu poate refuza însă moartea. Nici înşela… tocmai pentru caracterul ei implacabil, tocmai pentru că nu poate fi evitată sau înşelată, marcând sfârşitul legăturii dintre individ şi lumea văzută şi vestind un alt tip de existenţă”. (p. 325) Urmează o prezentare în detaliu a „semnelor” şi riturilor asociate morţii: agonia şi semnele morţii, moartea clinică, pregătirile, prohodul, reacţia comunităţii, drumul mortului, nunta mortului (bradul, pomul şi steagul), apoi riturile postfunerare (pomeni, pomeniri, invocări). Cu acest prilej, autorul realizează, comparativ, şi o incursiune în riturile funerare de pe întreg teritoriul locuit de români, oferindu-ne un acces spre o „carte românească a morţilor” (Van Gennep), în care aceştia, în drumul lor, în mentalul colectiv, iau infinite chipuri: „cel de cerboaică, vultur, Cocoş-Gai, Maică Bătrână ce vine prin grădină în mână cu un pahar şi o lumină; cu Zâne-Zori, sinonime Ursitoarelor de la naştere; cu intrarea într-o ţară fără milă, fără dor, fără adăpost; cu drumuri ce se bifurcă; cu fântâni la răscruci, din care sufletul să bea apa uitării luminii albe; cu pomi-scară la marginea acestor fântâni pe care să se urce spre cer sufletul <dalbului de pribeag>; pomi-scară sub care stă Maica Domnului cu o carte în mână, în care sunt scrise faptele bune şi rele; cu trei animale care au împuiat de-a lungul tulpinii pomului-scară (şoim la vârf, vidră la tulpină, şerpoaică la rădăcină); cu pomi-scară (brazi) ce-şi pot schimba funcţia în simbol vegetal al celui decedat; cu vămi de trecere păzite de îngeri binevoitori sau diavoli ce trebuie plătiţi; cu poduri şi punţi înguste peste apele dintre lumi; cu un Rai Cetate, ale cărei porţi sunt păzite de îngeri, de Sfântul Petre sau de Floarea Soarelui etc”. (p.329) Totodată urmăreşte întrepătrunderea acestor rituri cu alte culturi arhaice şi mitologice, marcând şi influenţele precreştine, credinţele traco-dace şi romane, bineînţeles şi cel creştin.

Există un subcapitol extrem de interesant şi incitant pentru un filolog, „Universul motivic al textelor” în care autorul aduce un omagiu Valeriei Peter Predescu şi a celorlaţi informatori  de la care ea s-a documentat. Face, de asemenea, o pertinentă analiză, din perspectiva motivelor literare folclorice, respectând clasificările de rigoare (categoriile folclorice) specifice: cântece funebre cu caracter ritual, cântece funebre nerituale, jocurile de priveghi, cu trimitere parmanentă şi la contemporanitate.

Fraza de încheiere sună ca o cădere maiestuoasă de cortină peste acest univers fascinant al riturilor de trecere (naşterea, nunta, moartea), conferind cărţii rotunjimea necesară: „Ignorarea acestuia (n.n. folclorului) e de natură să ne creeze o falsă imagine despre noi înşine. Este ca şi cum am cunoaşte şi accepta doar o Grecie Antică exclusiv apolinică, fără pandantul ei dionisiac.” (p. 445).

În dreptul numelor coautorilor putem, la final, să punem un verdict: profesionişti. Aceasta, nu numai pentru că domnul Vasile V. Filip este doctor în Filologie (Folclor) la UBB Cluj-Napoca, iar domnul Menuţ Maximinian are un masterat în Etnologie la Universitatea de Nord, Baia-Mare, ambii absolvenţi de Filologie la prestigioasa universitate clujeană, ci pentru faptul că au în spate zeci de studii de etnologie şi folclor, publicate în cărţi şi în reviste de specialitate. Volumul, de o unitate stilistică, tematică şi de concepţie remarcabile, are la bază o documentare riguroasă şi un efort intelectual imens. Îmi vin, instantaneu, în minte, două cuvinte: DURABIL şi ESENŢIAL. Două simple grade de comparaţie care, împreună, fac cât un superlativ absolut!

                                                                                    TITI  DAMIAN

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s