Poeme de Ion Roşioru

Picture 165

Cal

Că drumu-acesta-i fără capăt înclin tot mai amar să cred:
Cabrat, în crucea nopţii, calul n-a vrut să sară peste ied.

Întors la vrăjitoarea oarbă să mi-l descânte n-a putut:
Acum m-astruc lângă fântână şi mâine-o iau de la-nceput.

De voi avea noroc, spre seară, chiar dacă e să merg pe jos,
Voi încropi un foc de turbă în miezul codrului de os.

Din când în când, să nu se stingă, voi arunca poeme-n el
Să nu mai simt nicicând nevoia s-ajung cu calul la castel!

Prag

Pentru o zi taxiul roşu s-a-ntors albastru în oraş,
Urmând să fie declanşată la miezul nopţii ora H.

În gara tot mai la cheremul celebrului Acar Păun,
Pătrunde fără nicio noimă la ora zero trenul brun.

În ipoteza că-i posibil să fug din karmă şi totem,
Aştept cu sufletul la gură în ora albă să te chem.

Am pus sub pragul casei sare apotropaică şi-i ţin
Avântul morţii la distanţă în vecii vecilor. Amin!

Câţi

M-am întrebat întotdeauna câţi oameni, Doamne, dintre cei
O dată-ajunşi la-nmormântare îl plâng pe mort şi nu pe ei?

La câţi, apoi, din toţi cei care ajung în pragul morţii lor,
Le pasă mult mai mult de alţii şi mai puţin de ei că mor?

Câţi, spre a-i molesta pe alţii şi negăsind ceva mai bun,
Cred că recurg la răzbunare când capăt zilelor îşi pun?

Sau câţi, cu karma nescrumită în orice gând şi-n orice gest,
Nu-şi scriu destinul ilizibil pe-acelaşi straniu palimpsest?

Nart

Să cred că-i fiica sărbătorii în haine scumpe de brocart
Şi că nici nu mă bate gândul cumva de ea să mă despart?

Să-mi pară că inspir mireasma livezilor à la Descartes
Cu ea alături când finişul e zilnic compromis din start?

Să-mi fac iluzii c-o s-apară ca un taifun prin geamul spart
Să-mi prelungească oful după, de-i e sau nu soroc de nart?

Ştiu doar că nu e un computer oricând pasibil de restart
La miezul nopţii-n care iese Orfeu, îngândurat, din cart!

Top

O avocată calculată s-a-ndrăgostit de-un criminal
Pe care într-o zi cu ploaie l-a cunoscut la tribunal.

O avocată-nfumurată s-a-ndrăgostit de-un asasin
Pe care scos basma curată l-a şi luat de soţ peşin.

O avocată zvăpăiată s-a-ndrăgostit de-un traficant
Ce mai trufaş ca niciodată aduce iarbă din Levant.

O avocată-nverşunată s-a-ndrăgostit de-un interlop
Şi-acum e foarte respectată căci e miliardară-n top!

Ied

O perindare-i totul. Ici,colo, câte-o fată
Tot mai avar se lasă din umbră decupată.

Mă-ntreb dacă la rându-mi nu sunt pe orizont
O umbră conturată de-un zeu cu deget bont.

Arunc, apoi, în sobă scrisori pe care tu
Le trimiteai pe vremea când nu ştiai ce-i nu.

Îmi trag uşor uitarea, precum pe trup un pled,
Pe-o amintire-n care bunicul taie-un ied!

Să-mi

Voi aştepta să urce umbra-n oglinda cerului carmin
Să-mi iau adio de la vină, să-mi iau adio de la vin!

Îmi fluier calul din poveste, mă salt în şaua lui şi fug
Să-mi iau adio de la rugă, să-mi iau adio de la rug!

Pe coasta dealului albastru spre mănăstirea albă vin
Să-mi iau adio de la cină, să-mi iau adio de la cin!

Ajung, când luna plină prinde să dea livezile cu var,
Să-mi iau adio de la țară, să-mi iau adio de la țar!

Preţ

Bătrânu-şi slobozea juncanii să pască-n voia lor pe crov
Şi îşi ungea cu mâl tot trupul ce-i supura ca al lui Iov.

Se întindea apoi la soare pe un morman de bălegar
Şi aştepta întins gol puşcă până spre seară în zadar.

Târziu de tot sub clar de lună în fagii rari de pe izlaz
O iarcă începea să cânte să-i mai aline din necaz.

Aşa s-a stins în prima noapte de Sânziene şi s-a spus
C-a fost chemat să-i stea alături prea milostivului Iisus!

Mers

Cel care merge-n două cârje în faţa mea încă nu-s eu:
De-o să-l ajung o să-şi dorească să aibă el destinul meu.

La o răspântie ce nu e adast un sfert de ceas măcar,
Ca şi cum s-a blocat pe roşu un semafor imaginar.

Când nu-mi mai zgârie auzul cadenţa cârjelor de lemn,
Mă-ntorc pe propriile urme cu pas energic şi solemn.

Totu-i zadarnic, căci din urma ce-acum e faţa mea venea
Un altul c-o proteză nouă din care straniu bocănea!

Conci

Soldatul c-un ruksac în spate s-apropie de pod. Eu stau
Pe banca veche de mesteacăn şi ochii mei astâmpăr n-au.

Nu-mi pot da seama cât de bine se simte în bocancii grei,
Ci doar că jind curat e timpul când am ştiut mândria ce-i.

Purtam pe umeri toată lumea civilă când urcam în tren,
Entuziast precum un înger absent vremelnic din Eden.

Atunci te-am întâlnit, silfidă cu păr de aur prins în conci
Pe care-n lanul de secară l-ai desfăcut zvâcnit din sponci!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s