Roxana-Mihaela Boboc, poezii

Roxana-Mihaela Boboc, 19.05.1982, Buzău

„Născută la Buzău, în mai 1982, de mică am iubit arta şi în special pictura şi poezia. Pentru mine poezia înseamnă o formă de terapie, prin care dăruiesc lumii ceva din pasiunea şi crezurile mele artistice, împărtăşind acesteia universul meu interior.

Deşi absolventă de studii economice, în paralel am urmat cursurile Şcolii Populare de Artă, secţia pictură, pe care am absolvit-o în 2008. Cu poezia am cochetat începând cu anii adolescenţei, odată cu fiorii primei iubiri, continuând mai serios în anul 2004 cu primele două volume de versuri aflate încă în manuscris: „Pe aripile iubirii” şi „Cheia regăsirii”.

Am reînceput să scriu în oct. 2008, trăgându-mi inspiraţia din durerea morţii tatălui meu, un om sensibil care a trăit şi simţit ca un artist.

Nu pretind să schimb lumea prin versurile mele, dar încerc s-o fac mai sensibilă la şirul inepuizabil de emoţii şi trăiri: iubire şi ură, speranţă şi depresie, durere şi bucurie, iluzii şi deziluzii, răzvrătire şi acceptare…”

  • 1996-2000- Liceul Economic Buzău, Profil Comerţ
  • 2000-2003- Colegiul Universitar Economic Buzău, specializarea Conducerea Unităţilor Comerciale şi de Turism
  • 2003-2005- Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administrative, specializarea Marketing
  • 2005-2007- Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, Masterat Strategii Politice Manageriale
  • 2005-2008-  Centrul Cultural Dunărea de Jos Galaţi, Şcoala Populară de Arte, secţia Pictură

 

 

Mirosul vremurilor de odinioară
…de răşină, foc şi dragoste

M-a izbit în faţă, spre seară
Mirosul de răşină sălbatică
De foc şi casă, de soba aţâţată
Vremuri de timp îngălbenite
Copilă încă fiind, pe trepte
În faţa casei bătrâneşti de altădată
Adulmecam mirosul de mere coapte
Şi nuci fripte pe soba veche afumată
Visând la o iubire veche și sperând la una nouă.
Miroase a fotografii vechi în cutia cu-amintiri
Mama mireasă, tata încă-n viaţă
Bunicul tânăr, unchii mei feciori
Părul negru al mamei mele, stând pe treptele
Înalte ca la starea civilă
Zâmbind tatei cu ochi amorezaţi
Tata militar cocoţat în cioturi de copac
Străjer peste timp, mai înalt decât era
Bunicul pe bicicletă în anii de glorie
Ai tinereţii îndepărtate
Nunţile unchilor mei, albul rochiilor de mireasă
Eu pierzându-mă în romantismul poveştilor de-amor
Timpuri de odinioară, romanţele acum desuete
Şi mirosul acela înnebunitor de foc în sobă
De familie adunată-n jurul mesei
De ţuică de prune de casă
Cu care se cinsteau bărbaţii-n pahăruţele
Caraghios de mici…
Eu visându-mă mireasă
În rochia mamei cu tivuri îngălbenite
Prinţesa din oglinda înclinată
Cu manuși de dantelă
Şi privire diafană…
Coji de mere domneşti pe plita sobei
Sfârâind sfioase rumenite-n foc
Ochii mei visători
Şi cutia mamei cu amintiri
Casa cu uşi verzi vopsite
De noi într-o seară de vară caldă
Mirosul de gogoşi aburinde
Gogoşile mătuşii mele
Familia mea şi visele mele
Cutia mea cu amintiri
Mirosul de răşină şi dragoste…

Amprente…

În anotimpul trecerii,
al închiderii văzduhului
al tăcerii infinite
dincolo de care nu mai e întoarcere…
Tată, ţi-ai lăsat eul
întipărit în schiţele îndurerate,
în urmă, jocuri de creion şi umbre de pastel,
semnatura ta în colţul umil…
Paşii tăi tăcuţi în crângul despuiat,
cozorocul rămas în cuier agăţat,
pietrele cu noroc ce poartă amprenta ta
într-un colţ rămase lângă televizor.
Însemnări tremurânde printre caietele de schiţe
Pe bufet, cana din care nu-ţi mai bei cafeaua
pe etajeră, un ultim scrum al ultimei ţigări
Undeva, la bibliotecă, o cană ornamentală,
cadou de la mine cu gândul la tine, neutilizată
cu gândul la vinul nebăut vreodată din ea
Şi vidul mult prea gol…
Tuburi drămuite de medicamente anticancer
în toată casa râzându-ne în nas
Creioane ascuţite cu migală, în cutia de artist,
Ici-colo, mici invenţii meşteşugite
de-un tată tipicar…
Foile goale tremurânde de lipsa ta în ele
Albumul de fotografii ce zace prăfuit
tinereţea ta cuprinsă în cadre-ngălbenite de timp
Sufletul tău în toate obiectele rămase de strajă
Gândurilor şi amintirilor noastre sângerânde…

Jocul de cărţi

Am stat azi-dimineaţă la masa tăcerii
Am băut o cafea dulce-amară cu durerea
Rătăceam busola prin buzunarele sparte
Îmi zâmbea ironic în colţul gurii tristeţea
Incertitudinea îmi săpa febril în inimă
Ca o cârtiţă la temelia sentimentelor…
Îmi jucam cărţile cu un as în mânecă
Asul iubirii în roşu intens amorezat
Râdeam plângând şi pariam pe-amor
Când am pierdut pariul plângeam râzând
Şi-am mizat atunci pe cartea prieteniei
Asul de romb dădea din colţuri ca din umeri
Moartea-mi apăruse şi ea-n cărţi subtil
Asul de inimă neagră după plecarea ta la cer
Ţin acum în mâini trifoiul albastru cu noroc
Asul de treflă îmi zâmbea cu ochii triumfător.

Plouă în inimi…

Peste gând îmi plouă cu aripi strivite de vânt
Aripi de roua lacrimilor venite din lumea ta
Mi-s ochii închişi şi tresar în cuvânt
Te-aştept în visu-mi să apari tu cândva.

A nins pe coroane, e albă ţărâna
Pe cruce e neaua de-acum de un strat
A nins şi în ceruri, în inimi furtuna
Noianul de gânduri a curs neîncetat.

Şi plouă în vise cu lacrimi mărunte
Miroase a umed, a ceară şi lemn
Cernite mi-s gândurile acum cărunte
Par ani zilele de cand aştept un semn.

Rogu-te tată, acum spirit în vis
Vorbeste-mi în semne sau doar în lacrimi
Tu ai plecat în lumină-n al vieţii abis
E umbră în suflet şi ne plouă-n inimi…

Scrisoare pentru tata

Vorbind cu îngerii aseară-am dus
Scrisoarea-n rime fine colo Sus:
Tu cum o mai duci, tată?
Iarna-i cu alb făr’ de pată
Se aşterne domol în ţărână
Nu-i chip toamnei să mai rămână
S-au scuturat copacii de melancolie
Pastelul e-acum un carbune, negru-argintie
Coroane-au apus stingher pe mormânt
Lumânări se apleacă tăcut la pământ
Iar noi ne-nvârtim-n a vieţii roată
Prezentu-i trecut, acum e odată
Am trecut în anul lui nouă, de-acu’
L-am lăsat pe opt în urmă, dar pe tine, nu
La mormânt, Irina-ţi recită Minulescu
Ba chiar Luceafărul, pe marele Eminescu
Mama-ţi împarte sufletul la sărmani
Ard lumânări fără număr şi fără de ani
Eu îmi ţes visele-ntr-un portret
Ma joc cu cuvinte şi rime ca un poet
Emi descoperă lumea cu ochi de copil
Are scântei în privire şi pare agil
Aştept anotimpul boem să văd iasomia
Tu ai plantat-o-n inimi precum melancolia
Un nou anotimp trece fără tine, iată,
Spune-mi, tu cum o mai duci, tată?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s