Dreptul la opinie

Tulburările instituţionale din decembrie ’89 care au dus la schimbarea regimului politic în România au determinat mutaţii semnificative în plan spiritual. Mulţi din cei care ar fi avut ceva de spus în defunctul regim au devenit vocali şi argumentaţi în zicerile/spusele lor în mass-media autohtonă.

Din redactorii puzderiei de ziare „post-revoluţionare” s-au consacrat în agora culturală românească recentă nume care au un acces cu succes în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor din România – parte dintre aceştia premiaţi onorabil la concursuri de gen din ţară şi străinătate.

Că fiecare dintre noi am obţinut şi am constatat, în fapt, existenţa dreptului constituţional al articulării sonore şi argumentate cu privire la oricare din problemele cetăţii este mai mult decât adevărat. Că nu toţi avem priceperea şi mai ales curajul pronunţării constante şi eficiente în chestiunile de interes civic/social este o evidenţă.

Este însă de notorietate flagrantă şi perpetua dezinteresul executivului naţional şi/sau local de a capacita societatea civilă în dezbateri de interes naţional/comunitar. Sau poate nu este vorba de dezinteres ci mai degrabă de temerea că soluţiile care ar veni din partea „noastră” ar determina măsuri concrete de îmbunătăţire a traiului zilnic al românului de rând, dar în atari situaţii nu şi-ar mai putea aroga dreptul că sunt singurii rezoluitori ai problemelor angoasante care grevează asupra vieţii noastre de nouăsprezece ani încoace.

Cert este că dacă, uzând de dreptul la opinie, am face „echipă” şi am presa argumentat şi constant factorii de decizie cu competenţe naţionale/locale, reacţia acestora ar trebui să conducă, cu necesitate, la măsuri concrete, şi de sperat eficiente în plan economic, social, cultural, educativ etc.

După 1990 am încercat să-mi argumentez opinii în legătură cu diversele probleme ale comunităţii – sporadic – chiar în scris. Am stârnit iritarea/nemulţumirea unora, comentarii apreciative/laudative din partea altora. Primii m-au timorat şi au determinat concluzii privind zădărnicia demersurilor. Am încetat să mai scriu, determinat de reacţii mai ales din partea celor foarte apropiaţi mie. M-am frământat ani la rând, dospind contradictorialităţi cu evenimente/situaţii şi potentaţi ai vremelnicei treceri prin viaţă, dar şi „ziditori” de operă nouă literară mai mult sau mai puţin susţinută de calităţi artistice/stilistice.

Am hotărât să nu mă mai lamentez. Din acest moment am să mă pronunţ argumentat şi sonor cu privire la orice îmi suscită interesul – asumându-mi riscul să-mi supăr prietenii şi mai ales neprietenii cu opiniile mele.

 

N.B.          Nu am fost niciodată omul cuiva. N-am fost slugă la dârloagă. N-am fost măscărici la mese boiereşti. Am fost omul unui regim. M-am plecat, dar nu unei persoane …

Marcel Isbăşoiu-Chiojd

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s