FACĂ-SE VOIA DOMNULUI. IERTARE PENTRU CĂ NU POT IERTA!

DOCUMENTE CNSAS 001

În toamna anului 2009 am început, la propunerea scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, o colaborare la ziarul on-line ”Jurnalul de Vrancea”. Timp de doi ani, săptămânal, semnam în această publicație articole cu pronunțată tentă politică. Mai bine zis, scriam pamflete împotriva regimului Băsescu și a întregii clase politice. În toată perioada respectivă am primit zeci de semnale de încurajare, mulți cititori sau cunoștințe empatizând cu cele scrise de mine, unii dintre ei făcându-și griji pentru securitatea și libertatea mea. Avocatul meu, Valere Burlacu, scriitor incomod și el, când vorbea cu mine la telefon mă întreba în glumă serioasă de unde vorbesc, dacă mai sunt sau nu în libertate. Am primit și telefoane de intimidare, amenințări pe față etc. Mi-a fost jignită urât de tot familia. S-au încercat tot felul de înscenări. Am fost urmărit mai rău decât erau scriitorii incomozi de pe vremea lui Ceaușescu. Nu m-am gândit niciodată să renunț la convingerile mele, în ciuda rugăminților repetate ale celor din jurul meu. Și nu am renunțat nici în ziua de azi. După doi ani, ”Jurnalul de Vrancea” și-a întrerupt activitatea din motive aparent firești. Nu trebuie să fii prea deștept ca să-ți dai seama că a fost pur și simplu interzis. Patronul publicației a preferat să tacă, un gest firesc, de înțeles. Eram acolo vreo cinci colaboratori care ne permiteam luxul de a scrie exact ceea ce gândea fiecare în felul său. Curajul suprem l-a avut Liviu Ioan Stoiciu, redactorul șef al ”Jurnalului…”, scriitor cu experiență în domeniu, șicanat ani în șir de securitatea ceaușistă, care ne-a acceptat așa cum eram, fără limite în efortul de a ne împotrivi în scris tuturor spurcăciunilor politice. Anul acesta am publicat o carte cu aproape toate textele politice publicate în ”Jurnalul de Vrancea”. Celelalte articole, de cultură, încă nu le-am pus cap la cap. Cartea poartă titlul ”Cu vaporul prin deșert” – dovada clară că, un căpcăun, un marinar ratat, a luat-o razna cu țară cu tot – și a apărut la ”eLiteratura” din București, în cadrul unui proiect. Țin să mulțumesc și pe această cale conducerii editurii. După ce oculta securistică și polititică ne-a luat jucăria de Vrancea, o vreme mi-a găzduit pamfletele ziarul ”Muntenia de Buzău”. Aflasem că în spatele ziarului se află un deputat de Buzău. Ca atare, am scris cu predilecție împotriva colegilor săi de partid. Într-o bună zi, a sucombat și acestă publicație. În prezent mi s-a oferit o rubrică în cotidianul ”Opinia” din Buzău. Semnez câte o scurtă tabletă politică, bisăptămânal, la rubrica ”Opinii”. În fine, pe 6 februarie 2012, un fost lucrător la Securitate a făcut o adresă către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, prin care cerea verificarea mea, între timp răspândind profesionist în jur zvonul că aș fi fost colaborator al Securității. Apoi, printr-un bolnav psihic, a plastografiat o adeverință tip CNSAS, împânzind Internetul cu această mizerie, aducându-mi prejudicii morale incalculabile și ireparabile. Am suferit ca un câine. Falsul a fost dat pe față de poetul Nistor Tănăsescu. Avocatul meu, prozatorul Valere Burlacu s-a adresat CNSAS, obținând o dovadă că instituția respectivă nu a emis un astfel de document. A suferit întreaga mea familie. Am simțit în comportamentul așa-zișilor mei prieteni fariseismul, îndoiala, ba chiar satisfacția ascunsă că, în fine, mi-am găsit nașul. Am continuat să scriu la fel ca înainte, poate un pic mai determinat. Mi-am concediat în clar toți ”prietenii de-o viață”. Unii dintre ei îi alimentau cu fel de fel de porcării pe detractorii mei. Despre câțiva dintre ei știam că au cochetat cu Securitatea pe bază de scris de mână. Nu le-am scos niciodată ochii pentru condiția lor prăpădită. Dimpotrivă, i-am ajutat cât am putut dând dovadă de un altruism prostesc. Azi, 10 iunie 2014, am primit un plic de la CNSAS. Adeverința nr. Nr. 2016/29.10.2013, în care, ”în baza procesului verbal verbal al ședinței Colegiului CNSAS DIN DATA DE 29.10.2013 se adeverește că ”Nu există date ori documente din care să rezulte calitatea de lucrător sau de colaborator al Securității, în sensul legii, cu privire la domnul IFRIM Marin, fiul lui Marin și Floarea, născut la data de 01.12.1955, în Bălăceanu, Buzău”. Între timp părinții mei au murit. În timp ce tata zăcea în coșgiug, postul național de televiune al securistului Felix mă batjocorea în ultimul hal, iar mama a plecat spre cele veșnice în prima zi a acestui an, probabil cu sufletul îndoit. S-a mizat pe faptul că aș putea ceda psihic. Sănătatea mea a fost afectată, fiind la un pas de moarte. M-a ținut în viață doar dorința incredibil de puternică de a nu le face pe plac celor care îmi doreau moartea cu o ură specifică animalelor turbate. Nu am cerut această adeverință pentru că nu am avut nevoie de ea. Am primit-o pentru că așa prevede legea. Dimineața îmi priveam fruntea în oglindă și era suficient ca să pot ieși în lume. Nu și pentru ”prietenii mei”. Acum mă bate gândul să înrămez acestă hârtie, să mi-o atârn de gât și să stau O VEȘNICIE la intrarea în locuința fostului tablagiu al Securității, să-i cerșesc iertare pentru că nu am fost colaboratorul lor. Să declar așa, un fel de grevă a umilinței! Le-am spus copiilor mei să nu mă răzbune în niciun fel. Scrisul meu, cărțile mele, sunt deja o răzbunare cumplită pe aceste eterne neființe. Tot răul cu care au încercat să mă copleșească m-a întărit, mi-a făcut ordine în minte și în viața de zi cu zi, m-a schimbat într-atât de mult încât am convingerea că m-am născut a doua oară. Mai am de scris măcar o carte, cartea secăturilor din jurul meu. Îmi e milă de cei care s-au îndoit de caracterul meu, îmi e milă și silă de cei care mi-au făcut rău, dar nu-mi e milă de mine. Altfel, la ce ar mai fi bun scrisul ?! Facă-se voia Domnului, iertare pentru că nu pot ierta.

Marin Ifrim

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Premii literare Naji Naaman ale lui 2014: 67 noi premianti

Cu 1681 de participanți la competiție, din cincizeci și opt de țări, scris în douăzeci și cinci de limbi și dialecte: arabă (dialecte literare și mai multe vorbite), albaneză, armeană, bete,Bosniac, Chineză, croată, cehă, olandeză, engleză, finlandeză, franceză, germană, Islandeză,Italiană, Macedonean, Română, Sârbă (în caractere latine și chirilice), spaniolă, suedeză și ucraineană, sezonul de cules al XII-lea de premii literare Naji Naaman a lui (2014), recompensat 67 noi premianti :

1 – premii de merit: Ange Elvis Gouza (Coasta de Fildeș); Bassam Jawhar (Yemen), Bojan Rajevic (Muntenegru); Dragoș Barbu și Iordache Noni-Emil (România); Fayçal Abdul-Wahhab Haydar (Irak); Jeton Kelmendi (Albania); Nabil Loukili și Oumaima El-Bouzidi (Maroc).

2 – premii de creativitate: Abdallah Ash-Shurbaji, Hiba Abdul-Wahhab și Muhammad Mustajab (Egipt); Abdul-Qader Kachida (Algeria); Abdul-Muttaleb Al-Misnawi, Jamil Hamdawi și Muhammad Fahi (Maroc); Abdur-Rahman Sabi (Arabia Saudită); Adrian-Nicolae Popescu, Alexandra-Laura Mihalache și Ofelia Prodan (România); Campoy Raul Guillen și Hasier Agirre (Spania); Charbel Al-Ghorayyeb și Lara Mallak (Liban); Chen Meiming (China); Danja Dokic (Croația); Dikra Laybie (Irak / Emiratele Arabe Unite); Gerry van der Linden (Olanda); Hasije Selishta Kryeziu (Kosova); Henrika Ringbom (Suedia / Finlanda); Ishraga Mustafa (Sudan / Austria); Jadranka Cavic și Slobodan Simić (Serbia); Jandre Drmića, Jamina Hanjalić, Miladin Beric și Sabahuddin Hadžialić (Bosnia & Herzegovina); Lama Qantar (Siria); Lola Koundakjian (Statele Liban / Unite ale Americii); Michele Flocco (Italia); Mile Gjorgjijoski (Macedonia); Mahmud Ibrahim Mahmud și Shuruq Hammud (Palestina / Siria); Olimbi Velaj (Albania); Poli Adam (Irak / Austria); Yahya Atallah (Palestina); Zayd Al-Qurayshi (Irak).

3 – premii de onoare (pentru lucrari complete): Carmen Berenguer (poetă Chile); Edda Armas și Noris Roberts (poete venezuelene); Eugen Moga, Gheorghe Mihail, Nicolae Petrescu-Redi, Ion Roșioru, Valeriu Stancu și Vasile Ponea (poeți și scriitori români); Jorge Ariel Madrazo (poet argentinian și scurte povestiri-scriitor); Jacques Herman (poet și pictor elvețian); Jesús Munarriz (poet și traducător spaniolă); Jiří Žáček (poet și scriitor ceh); Milan Todorov (scriitor sârb); Muntasser Thabet (scriitor egiptean și dramaturg); Renato Sandoval Bacigalupo (poet peruvian); Samia Alatout (Palestian iordaniană scurte povestiri-scriitor); Savo Martinovic (poet muntenegrean și scriitor); Tang Shi (poet chinez și critic); Thór Stefánsson (islandez aphorist).

În timpul luna august, laureați vor găsi textele alese imprimate (integral sau parțial) în albumul premiile “în mod gratuit serii literare publicate de Fundația Naji Naaman pentru Gratis Cultură (FGC), și beneficiază de o atestare corespunzătoare oferindu-le titlul onorific de membru al Maison Naaman pour la Culture .

Lansat în 2002, premii literare Naji Naaman sunt acordate autorilor de opere literare mai emancipate în conținut și stil, cu scopul de a reînvia și dezvolta valorile umane.

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Dragoste şi poezie

Ioan Vasiu (portret)

Hunedoreanul Ioan Vasiu (n.1949) e până în prezent autorul a şapte plachete de versuri: Câmpiile de germinare (1984), Vis cu ochii deschişi (1988, reeditat în 2012), Refluxul iubirii (1994), Aruncând cu pietre după vânt (2012), Bolnav de poezie (2012), Caligrafii sentimentale (2013) şi Târziu în cuvinte (Eurostampa, Timişoara, 2014). Discursul poetic al lui Ioan Vasiu  –  avem sub ochi ultima apariţie editorială parvenită prin bunăvoinţa poetului  –  frapează, de la primul până la ultimul vers al cărţii, printr-o prospeţime imagistică pe care puţini poeţi de la Nicolae Labiş încoace au mai atins-o cu atâta acuitate. Acest poet de stirpe rară  are un simţ aparte al ritmului şi al fluenţei muzicale a gândurilor ce au la bază, ca în poemele orientale, îndeosebi în pantunul malaez, corespendenţele, analogiile şi paralelismele ce se stabilesc, cel mai adesea declanşator, între manifestările naturii surprinse în succesiunea anotimpurilor şi trăirile preponderent de dragoste, dar şi frământările morale ale poetului aflat într-o perpetuă stare de uimire paradoxală şi, implicit, paroxistică. Specia poetică predilectă şi de mare efect şi impact lectural este, neîndoielnic, elida pantunistică al cărei creator ar putea fi, după profesorul francez de literatură comparată Georges Voisset, poetul Jean Ricquenbourg (1863-1914) care a trăit în Indochina şi care a scris Cântecul panterei pe care-l reproducem într-o traducere care ne aparţine:

 

„Ca şi-altădată omul prin codru se-ntorcea./ De după lăstărişuri pantera-l urmărea.// În codru omul lemne întreaga zi cioplise./ Pantera ocrotită de crengi se odihnise.// E ora când la apă merg bivolii pe rând./ Le-aude omu-n vale talanga răsunând./ Pantera-şi vede umbra căzând crepusculară./ Tecu-şi zburleşte-a murmur coroana seculară.// Omul mergea şi teama deloc nu-l încerca./ Pantera crudă-n urma-i uşor aluneca.// Sleit de foame, omul se clătina un pic./ Pantera nu mâncase de-alaltăieri nimic./ În irişii panterei speranţa era clară./ Mergea agale omul spre masa lui de seară./ Omu-şi visa orezul şi-apoi să doarmă dus./ Pantera, urmărindu-l, îl şi vedea răpus./ Omul ştia că foamea n-o ostoieşti cu glume./ Pantera-şi spunea-n sine că-i bine să-l sugrume./ Orezul cald i-oferă la om delicii rare./ Mustind de sânge carnea de om e-o delectare”.

Ioan Vasiu se ipostaziază, până la identificare, în miracolele de fiecare clipă ale ambientului nesfârşit de unde o visează, cu o intensitate de-a dreptul androginică, pe femeia iubită în chip unic: „visez în fânul de abia cosit/ că ne iubim cum nu ne-am mai iubit// în bob de strugure răscopt visez/ şi-aş vrea la sânul tău să înnoptez// visez în floarea unui trandafir/ prin ochii tăi îmi place să respir// visez mereu, adeseori visez/ că te recit în şoaptă ca pe-un crez” (Visez). Distihul elidic e depistabil şi în crochiurile ciclului secund, Iubind în şoaptă, în care figura tutelară este comparaţia personificatoare: „nu eşti decât/ un lac/ ascuns sub flori/ în care/ se adapă/ ceru-n zori”. Sau: „cu poezia mea/ fără de leac/ aş vrea iubito/ asăzi/ să te-mbrac”. Ca şi: „am rămas iubito/ cu un crez/ pot în ochii tăi/ să înnoptez”. Alteori, după acelaşi procedeu, un catren în alexandrini e dispus/răsfirat grafic în 16 versuri scurte, parcă spre a-i atrage cititorului atenţia asupra fiecărui cuvânt sau sintagmă minimală: „au înflorit/ magnolii/ sub geamul tău/ iubito/ şi soarele/ îţi bate/ cu raze lungi/ în geam/ ne mustră/ dimineaţa/ că prea mult/ am bârfit-o/ când prin păduri/ de vise/ râdeam/ şi ne iubeam” (Ne mustră dimineaţa). Iubirea e pentru poet un sentiment complex şi contradictoriu, ca în aceste sonuri uşor argheziene: „în dragoste sunt ca un exilat/ ce-ar vrea să plece dar şi să rămână/ iar dacă plec mă-ntorc neapărat/ cu visul tău ţinându-mi de mână” (Exilat de bunăvoie).

O temă cardinală în cartea lui Ioan Vasiu e chiar tema poeziei pe care poetul o  concepe ca parte integrantă a firii de care n-o mai poate disocia, aşa cum nu-şi mai poate disocia nici iubirea şi nici nemărginita bucurie de a exista (E-atâta frumuseţe). Iubirea şi poezia sunt noţiuni interdependente şi ele se potenţează reciproc: „iubito te aştept să vii la noapte/ să mă-nveleşti în calme poezii/ amirosind frumos a mere coapte/ a sânziene şi a zori de zi” (Aşteptarea). Poezia poate fi la fel de rostuitoare precum firul ariadnic în labirint: „nisipuri mişcătoare/ sunt spulberate-ncet/ tăcerea ne-nveleşte/ în taină grijulie/ vorbeşte iar în versuri/ un visător poet/ şi-ţi dăruieşte-n noapte/ un ghem de poezie” (Anotimp de jar). Lumea e de neconceput în afara poeziei care facilitează în puritatea ei calea spre credinţă şi divinitate: „în jurul meu e-atâta poezie/ amurgul e un ghem imens de jar/ ce se rostogoleşte pe câmpie/ când toaca ploii bate tot mai rar//…// în jurul meu e-atâta poezie/ se-ascunde vântul prin păduri de fagi/ şi-aleargă toamna prin livezi zglobie/ iar ochii tăi căprui mi-s tot mai dragi” (Atâta poezie). Natura intermediază, prin poezie, iubirea celor doi îndrăgostiţi, iar iubita întră în joc simulând ignoranţa: „vântul îţi recită poezii/ însă te prefaci că nu le ştii” (Vântul îţi recită poezii). Aceeaşi splendidă natură ia parte sau se implică plenitudinal în spectacolul ocazionat de naşterea poemelor de dragoste:  „îţi scriu cu pana înmuiată-n crin/ şi-ţi mirui fruntea cu polen de maci/ mă oglindesc în ochiul tău senin/ tu plângi şi râzi şi mă răneşti când taci// îţi scriu acum cel mai frumos poem/ pe frunze ruginite de castani/ mereu te caut şi mereu te chem/ într-un tărâm mirific din balcani” (Îţi scriu). Poezia devine un mijloc propice de comunicare între îndrăgostiţi atunci când unul dintre ei e încercat de o stare de şovăială: „n-aş vrea iubito să te-ntreci cu gluma/ privind ironic propriu-ţi univers/ de nu-mi poţi da răspunsul tău acuma/ aşterne-l pe hârtie într-un vers” (Rechizitoriu). Tot poezia este aceea care spulberă negura din sufletul şi de pe ochii iubitei capricioase: „supărarea ta/ ca o floare/ de păpădie/ se scutură/ când versul meu / adie” (Maria). Poezie e un element nelipsit din ceremonialul iubirii mai mult sau mai puţin platonice: „mă-mpuşcai cu libelule pe-un imaş cu fân cosit/ eu îţi recitam poeme din amurg la răsărit” (Iubire sfântă). Actul scriitural devine pentru poetul îndrăgostit raţiunea sa capitală de a fi, chit că truda respectivă e una sisifică: „Creionu-i obosit de-atâta şters/ Scriu la căldura ultimului vers// Mereu dator, dar nicidecum sărac/ Scriu tot ce îi e inimii pe plac// Chiar dacă-n visul meu e prea târziu/ Eu tot mai sper, iubito, şi mai scriu// Atâta vreme cât iubesc şi sunt/ Mă risipesc în fiece cuvânt// Atâta timp cât nopţile mă dor/ Eu scriu cu neodihnă să nu mor// Iubirea e un dans fără revers/ Scriu la lumina ultimului vers” (Căldura ultimului vers). Poezia pigmentează şi ingredientează cum nu se poate mai ingenios şi mai sugestiv existenţa celor ce se iubesc: „pentru tine/ poezia mea/ nu e decât/ un lan/ sufocat de maci” (p.82).

Raportul corespondenţial dintre iubită şi faţetele naturii e unul răsturnat faţă de cel cu care ne-a obişnuit tradiţia: „când plângi şi râzi  cu faţa spre apus/ eşti ca o apă care curge-n sus// când mă săruţi cu păru-ţi despletit/ eşti ca un fulger care m-a trăsnit// când tandră şi timidă te dezbraci/ eşti o câmpie cu cercei de maci” (Câmpie cu cercei de maci). Încercaţi să citiţi poemul de la coadă către cap şi vă  veţi convinge că efectul e unul mai puţin intens. Jocul dintre protază şi apodoză este uneori înlocuit, cu acelaşi efect, prin parataxă: „undeva se coace dragostea-n amiază/ cerul şi cu marea se îmbrăţişează// Undeva sub talpă iarba mai suspină/ de pe munţi coboară bulgări de lumină// undeva pe lume viaţa naşte viaţă/ dragostea iubitei iarăşi mă răsfaţă” (Undeva). Reconstituită din amintiri, dragostea îşi poate spulbera, exorcizator, până şi propriul blestem: „stoluri de-amintiri pribege/ îţi trimit iubita mea/ de blestem să te dezlege/ când răsare prima stea” (Când iubirea dă în clocot). La fel de convingător se dovedeşte poetul şi în ipostazele sale oraculare: „când voi muri va ninge cu petale/ de trandafiri peste iubirea mea/ şi va ploua cu lacrimile tale/ peste ţărâna umedă şi grea//…// când voi muri va bate-n catedrală/ un clopot trist când vântu-abia adie/ şi va rămâne casa noastră goală/ ca un poem de dragoste târzie” (Dragoste).

Poetul multiplică izvoadele strofice, ca într-un joc de oglinzi, păstrând unul şi acelaşi nucleu, la cap de vers: vei regreta, îmi place, spre iarnă, să ştiu, aş vrea, intră iarna, ninge, aleargă etc. Uneori părăseşte teritoriul liric predilect, situat între vis şi lumea reală, şi-şi schiţează portretul într-o oglindă concavă: „detest iubirile din interes/ detest minciuna cu picoare scurte/ detest elogiul rostit mult prea des/ detest intruşii care-ţi intră-n curte// detest grandomania din belşug/ detest eroul care stă ascuns/ detest politicienii care sug/ la două ugere ce sunt de muls// detest fricosul ce se dă viteaz/ detest beţia de cuvinte oarbe/ detest persoana groasă la obraz/ detest duşmanul ce din ochi ne soarbe// detest sporovăiala fără rost/ detest amorul rostit rar şi lent/ detest poemul plicticos, anost/ detest poeţii care n-au talent” (Dispreţ). Poetul n-a renunţat nici aici la coarda civică a lirei sale pe care cântase, în volumele anterioare, îndeosebi în Bolnav de poezie. Iată-l ieşit pe scena socială: „acum, când anormalul e normal/ în ţara care geme şi suspină/ te-aştept iubito cocoţat pe-un val/ cu inima de deznădejde plină// îmi suflă vântu-n buzunarul gol/ distracţiile-au rămas o amintire/ trec zile-nşiruite ca un stol/ spre-un apogeu/ fantastic de subţire” (Apogeu).

Lucrate filigranal multe dintre poemele scurte ale lui Ioan Vasiu au încărcătură gnomică: „nu vei simţi/ gustul mierii/ rupând/ petalele florii” (p.77). Îndrăzneala asociativă e incontestabilă: „pe malul râului/ plopii/ înfipţi în pământ/ asemeni/ unor seringi/ absorbind seva/ din carnea/ pământului” (p.77). Comparaţiile şocante sunt iscate de puternicul spirit de observaţie şi se bazează, de bună seamă, pe o îndelungă meditaţie şi neştiută cizelare până ce micile bijuterii capătă strălucire diamantină: „toamna/ o palmă/ întinsă/ în care vântul/ aruncă binevoitor/ o frunză/ îngălbenită”. Sau: „fără tine/ dragostea mea/ nu e decât/ o vioară/ fără arcuş” (p.85). Respectiv: „răsare luna/ ca o femeie/ dezbrăcată/ ce se ridică/ din cada/ plină cu spumă” (p.83). Definiţia dată poetului este, trebuie s-o recunoaştem, una de zile mari: „poetul/ singurul calificat/ în dificila/ menire/ de împachetat/ insomnii” (p.79). Avem de-a face, după cum observa Gheorghe A. Stroia (Constelaţii diamantine,  nr.45/2014, pp.34-35) cu „pasteluri de o frumuseţe aproape nelumească”. Poetul e un maestru neîntrecut al schimbărilor cu 180 de grade a perspectivelor consacrate: „vorbele tale/ nu sunt decât/ păsări carnivore/ pe care tăcerea mea/ flămândă/ vrea să le devore” (p.78).

Portretul pe care Ioan Vasiu i-l face unui confrate cărturar din oraşul Darabani poate fi luat ca unul în oglindă al autorului formidabilei cărţi Târziu în cuvinte, carte ce ne reaminteşte că în vremuri imemoriale poezia şi muzica erau inseparabile: „Victor Teişanu, fire discretă şi modestă, dar înzestrat cu un talent înnăscut şi recunoscut, face parte dintre scriitorii pentru care nu cantitatea contează, ci calitatea. Este şi motivul care stă la baza puţinelor volume publicate de acest apreciat poet şi jurnalist în decursul îndelungatei sale activităţi puse în slujba limbii române”.

Cu poeţi precum Ioan Vasiu, girat încă de la începuturie sale de cel ce a fost Laurenţiu Ulici, poezia se întoarce la izvoarele sale autentice.

 

                                                                                                                       Ion Roşioru

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Revista revistelor

POESIS INTERNAŢIONAL

 

În fine, după vreo două decenii de „abstinenţă” financiară, chiar dacă, vorba lui Creangă, mai sărac ca acum şi de când mă ştiu nu am fost niciodată, la recomandarea colegului Nistor Tănăsescu am făcut abonament la revista „Poesis internaţional”, publicaţie trimestrială editată sub egida Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. Exemplul meu a fost urmat şi de poeţii Stelian Grigore şi Teo Cabel, ultimul punând revista la dispoziţia tuturor membrilor Cenaclului literar „Ante portas” al Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. Cu o tehnoredactare rafinată şi cu texte de a căror valoare nu ai cum să te îndoi, publicaţia din Bistriţa e reprezentativă inclusiv pe plan internaţional, spre deosebire de sumedenia de reviste care nu-şi pot depăşi condiţia provincială sub nici o formă. Din nr. 1/2014 am ţinut, în primul rând, editorialul lui Claudiu Komartin, semnificativ intitulat „13”, având în vedere că, începând cu acest număr, publicaţia e regândită într-o nouă serie. Radu Vancu semnează un eseu despre „Dylan Thomas. Veriga-lipsă între oraculari şi confesivi”, lui Viorel Mureşean îi sunt acordate câteva pagini pentru versurile sale deosebite, prezentate de Octavian Soviany, iar Doris Mironescu prefaţează un „fragment inedit” din opera maestrului Max Blecher. Interesante sunt şi versurile lui Goran Simic, poet bosniac de etnie sârbă. Revista e atractivă de la prima până la ultima pagină. Drept pentru care o recomand cu plăcere  tuturor celor interesaţi de literatura curată şi, de ce n-am spune-o, elitistă în sensul pur al cuvântului. Iată şi adresa de contact  a revistei: poesisinternaţional@yahoo.com . Cu numai 20 de lei numărul, preţul unui pachet de ţigări de doi bani, puteţi primi direct acasă o publicaţie unică în peisajul cultural românesc actual. Şi aveţi şi ce respira!

 

                                                                                    Marin Ifrim

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Plânsoare de zodie

 

Fratelui Efrem Sirul

Primăvară cu cald şi cu frig,
Cu vânt şi cu praf în ochii miopi,
Vânzolind sub falsă ninsoare
Caişii albiţi de tineri
Arătându-şi sexul nevinovat
Din petale de floare,
Primăvară cu semnul ţărânii,
Că toate-ale prafului sunt,
Zodie a Taurului şi-a trudei
De-a fi victorios chiar şi cărunt,

Arenele-s pline şi însetate
De tremurul morţii din copite,
De tremurul vieţii din picioare…
Numai că întărâtarea,
Străpunsul înfuriatei jivine –
Puternicul Taur ce moare,
Răspunde în mine!

Şi fiţele îngâmfatului matador
Jucând flacăra roşului nebuneşte
Înfiptul săgeţilor lui,
Mult răbdător sufletul meu le primeşte…

Dar nu-i de ajuns: cei ce privesc
Şi-au plătit măcelul să-l ştie
Şi urlă durerea din bucurie
Că omul e fiară şi fiara-n curând va muri,
Sunt tot eu , cu văzul meu lacom
De-o viaţă, de-o zi,
Trăind nelumeşte extazul şi graba
Acestei victorii din lupta degeaba…

Passionaria Stoicescu

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Trasee literare buzoiene

Prin 1987, când îmi apăruse volumul de poeme Lanul de grâu la Editura „Cartea Românească”, mi-a telefonat Mircea Scarlat (atât de prematur plecat dintre noi!) să mă invite la o întâlnire literară în „parohia” cultural-sindicală a unui mare prieten al nostru de la Buzău, Costache Mircea, pe atunci, ca şi acum, director al Casei de Cultură a Sindicatelor din municipiul menţionat. M-a bucurat acest nou prilej de a ne revedea după anii de facultate în care nutrisem atâtea vise împreună …
Târziul de toamnă – un fel de «vară de noiembrie» blagiană – ne-a reîntors în spaţiul nostru de referinţă: cel al nostalgiilor şi al reflecţiei. Eram pentru prima oară aici, deşi drumurile mele către Adjud (pe unde funcţionam ca profesor) şi Bacău (unde îmi satisfăcusem stagiul militar) treceau obligatoriu pe lângă oraşul unde ne aflam acum, dar unde nu mă oprisem niciodată.
Orele de mărturisiri lirice de atunci au reverberat multă vreme în mine, până când, după două decenii, am revenit la locul acela care îmi oferise atâtea clipe de bucurie poetică. I-am reîntâlnit pe cei de atunci şi pe încă alţii iviţi în aria scrisului buzoian. Mai fusesem, de repetate ori, în Vâlcea, Severin sau prin Teleormanul natal, ori în alte zone în care poezia încă nu şi-a pierdut rezonanţa. Aici, însă, era ceva aparte, un ce de nespus, în care toţi credeau fără a o declara răspicat. M-a tulburat profund această revenire, când i-am regăsit, la ei acasă, pe scriitorii Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim, Tudor Cicu, Stan Brebenel, Ştefan Dima, Nicolae Pogonaru. În aceeaşi ordine aş menţiona prezenţa multor autori precum: Ion Romanescu, Elena Radu, Nicoleta Cristea-Ifrim, Dorin Ivan, Lucian Mănăilescu, Constantin Bucur, Ion Stanciu, Titi Damian, Valentin Cojocaru, Ovidiu Cameliu Petrescu, Iulian Teodor Fetcu, etc. Îi reamintesc pentru a da notă cât mai concretă acelor momente cu aură creatoare tot mai greu de înfăptuit pe zi ce trece.
Am în faţă spre mai bun înţeles, antologia de poeme Gloria locală de Marin Ifrim, apărută la editura buzoiană Rafet în 2007, pe care autorul mi-a trimis-o în vara acelui an împreună cu un răvaş prietenesc din care citez cu mare emiţie: „ … domnule Florea Miu, / Au trecut 21 de ani de la lansarea cărţii mele de debut, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, în prezenţa d-stră, a lui Mircea Scarlat, Ghe. Istrate, D-tru Pricop, Marin Sorescu etc. Între timp, am continuat să scriu … Mircea Costache, deputat de Buzău, dar şi director al Casei de Cultură, adică şeful meu, mă tot întreabă ce mai faceţi. Îi răspund mereu că … scrieţi! Că faceţi o treabă minunată la «Ramuri». În fine, vă trimit cea mai recentă carte a mea şi vă urez lectură plăcută. / Buzău, 4 iunie 2007”.
Cartea m-a încântat, ca, de altfel, şi omul care a scris-o întru credinţa că „Nu moare poezia/ nici poetul/ nici cititorul/ moare întreaga omenire/ în versul nescris/ în poetul nenăscut / în cititorul adormit” (Săpun pentru metafore). Mai mult decât atât, poemul este „un faraon” care „veşniceşte/ sub coala albă”, „în căutarea unei misterioase/ oglinzi care să-şi vadă în tine/ măcar o singură dată goliciunea” (Reflexie). Versurile sunt de-a dreptul tulburătoare în esenţa lor programatică şi în profunzimea rostirii lirice precum în aforistica Victorie deşartă: „În oraşul ăsta/ ideal e să ajungi/ cerşetor/ după toate regulile/ artei/ numai aşa/ vei fi iubit/ zilnic strecurându-ţi-se/ eternitatea în palmă”.
Volumul conturează un univers al frustrărilor existenţiale resimţit cu acuitate încă de la debutul cu Spre oraşul cu un milion de ferestre (1986) şi reflectat tot mai pregnant în apariţiile ce au urmat: „Curentul marin” şi „Alfabet de tranziţie” (1995), „Fotografii cu cântec” (2001), „Poeme” (2003), „Suprafaţa lucrurilor” (2004). Fantasma «gloriei locale» bântuie acest teritoriu parcă vidat de sentimente şi raţiune, de gânduri şi trăiri omeneşti trâmbiţate cu ipocrizie: „… gloria locală/ e mai dulce ca premiul nobel/ nici măcar anonimatul/ neputând ţine pasul cu ea/ îmi spune mie sângele/ această agonie a trestiei/ că aici nimic nu e mai scump/ ca gloria locală/ adusă de peste mări şi ţări/ şi arătată băştinaşilor/ la circ între două felii de pâine// 2. Nu stai aici pentru amintire / vai ce interesantă a fost viaţa ta/ de dragul limbii în care unii/ zic că numai prin ea poţi trăi/ nici măcar nu poţi sta aici/ gândindu-te la tine la arta/ de a crede că chiar e nevoie/ de artă pentru a supravieţui/ când fiecare crede că rupe/ o bucată de cer/ cu cât mai multe stele pe ea” (Gloria locală).
Subtextul acestor năvalnice poeme este, se pare, mai important decât suprafaţa cuvintelor, căci Marin Ifrim invită la întoarcerea necesară a fiecăruia spre sine pentru a ne regăsi împreună şi pentru a face iarăşi spaţiul acesta uman respirabil, spre a vindeca eroziunile dinlăuntrul nostru. Dintre vocile buzoiene, pe care le ascult gândindu-mă la popasul meu de neuitat amintit mai sus, îmi revine cântecul de neşters al poetului Marin Ifrim, mai actual şi mai inspirat ca oricând.

Florea Miu,
”Ramuri”, nr. 8/2013

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Noi apariţii editoriale

MARIN MOSCU 4

„PETE DE LUMINĂ PE FEREASTRA VIEŢII”

Marin Moscu este unul dintre puţinii scriitori vrânceni de cursă lungă. Evoluţia sa, intenţionat nespectaculară, s-a desfăşurat într-un (bio)ritm calculat, conform dictonului latin fiesta lente, neţinând cont de cursa uneori imorală a găştilor literare aflate tot timpul în galop spre nemurire. Chiverniseala sa spirituală poate veni şi dinspre profesia de matematician, dar şi dinspre ancenstralitatea munteanului mai aproape de cele astronomice decât de nivelul mării. A colaborat la mai toate revistele literare importante din ţară, dar şi la câteva cunoscute publicaţii de peste hotare. Exerciţiul său editorial a început în 1995, cu volumul de poezie „Călăreţul cu spatele gol”, apărut la Editura „Porto-Franco” din Galaţi. E drept, în 1967 debutase editorial, însă într-un volum colectiv („Cântec de ţară”, Bacău), ulterior fiind prezent în încă vreo şapte astfel de cărţi cu poeţi la grămadă. În anul 2000 urmează a doua sa carte, „Gioconda din versuri”, apărut la „Revista V” din Focşani. De aici până în ziua de azi, poetul şi-a găsit cadenţa, publicând volum după volum, la intervale de timp destul de rezonabile pentru un intelectual care nu se grăbeşte dar nici nu stă la rând la porţile raiului literar, luându-şi în serios demersul liric solid ca şi făptura sa cu tendinţă verticală atletică. După vreo 8 cărţi de versuri, publică şi un volum de proză scurtă („Calea pustie”, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2010) cu nimic mai prejos decât cele de versuri. De-a lungul timpului a obţinut şi câteva premii literare importante. Este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est. Este şi autor de versuri pentru copii, recent, o editură din Bucureşti, „eLiteratura”, publicându-i un volum de versuri de profil, în cadrul unui proiect mai amplu. În fine, am pe masa de lucru una din recentele apariţii editoriale marca Moscu: „Pete de lumină pe fereastra vieţii” („Editgraph” Buzău, 2013). O carte consistentă, prefaţată de Ioan Dănilă, critic literar serios şi onest, din care cităm: „I-am parcurs, vers cu vers, toate textele care urmează şi m-am mutat şi eu, înfocat, într-un alt text, îndatorat mie, după o lectură dintre cele mai cu folos. M-a plimbat scriitorul de la Ploscuţeni prin patru catedrale: a iubirii, a naturii, a poeziei şi a patriei. Gândul m-a dus către miturile fundamentale ale culturii române – erotic, filozofic, estetic şi istoric. Ca intensitate, versul dedicat ţării mi s-a părut cel mai pregnant”. Într-adevăr, Marin Moscu e în primul rând un poet al Cetăţii, versurile sale rezonează cu cele ale marilor poeţi iubitori de ţară, de la Goga până la Cotruş şi de Ioan Alexandru până la contestatul Adrian Păunescu. Remarcabile sunt şi poeziile cu accent religios: „Ne-apropie de împliniri de piatră,/Păcatele ce-s omeneşti le iartă,/Mormântul e o floare de ţărână/ Spre care Domnu-ntinde a lui mână”. Fie că e vorba despre poeme de dragoste, sau de texte încărcate de ironie, umor şi sarcasm, autorul are simţurile fin acordate, de unde şi senzaţia de linişte, calm, echilibru şi chiar optimism cu termen de garanţie real. Marin Moscu reprezintă acum, după o carieră didactică mai mult decât onorabilă, unul din reperele lirice vrâncene de necontestat, continuând cu decenţă şi putere de viaţă linia sentimentală a doi excepţionali rapsozi vrânceni nu de mult dispăruţi: Dumitru Pricop şi Ion Panait. Un poet fără orgolii, complet lipsit de aroganţă, devotat breslei şi cu un caracter de invidiat. Un om cu care oricând se poate discuta principial dar şi ca de la suflet la suflet.

                                                                              Marin Ifrim

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu